Mănăstirea Sfânta Familie

2. „Învârte-ți limba de 10 ori în gură înainte să spui ceva” zice Biblia. Cu atât mai mult, când e vorba să postezi ceva pe net, nu te grăbi. Informațiile circulă pe net cu rapiditate maximă, însă orice întâlnire și orice răspuns, ca să fie personale, cer timp și o anumită încetineală până ajungi să-l înțelegi pe celălalt sau despre ce este vorba. E de ajuns să citești comentarii de articole ca să vezi că răspunsuri rapide înseamnă lipsă de înțelegere, dialog de surzi, replici anonime și impersonale.

3. O persoană se exprimă deplin când știe că este cu adevărat primită, nu doar tolerată sau suportată. Pe cât e de bun internetul pentru comunicare pozitivă, în aceeași măsură cearta pe net ia repede și aproape întotdeauna proporții mai mari decât ar fi fost cazul în realitate (mai ales când persoanele nu se cunosc în afara rețelei). Ochiul bun e deci absolut necesar, mai ales față de cei necunoscuți și de cei diferiți. O judecată în 2 secunde ce poate pricepe dintr-o persoană?

Numit de unii dar al lui Dumnezeu, de alții pur și simplu invenție genială, internetul ocupă minute lungi din zilele (și nopțile) noastre. Avem conexiune Romtelecom, Orange sau UPC pentru 2 ani, dar de fapt în psihologiile noastre suntem conectați definitiv pentru restul vieții la rețea. Și deoarece internetul nu ne face automat nici mai buni, nici mai aproape unii de alții, cum trebuie să-l folosim în slujba comuniunii și a întâlnirii cu ceilalți? La urma urmei, pentru un creștin aceasta este atât finalitatea internetului, cât și a societății.

Ideile care urmează sunt inspirate în mare parte din mesajul Papei Francisc pentru ziua Comunicațiilor Sociale și din alte reflecții întâlnite pe net, care mi s-au părut interesante pentru a transforma rețeaua de fire și de unde magnetice într-o rețea de persoane.

1. Reperează unde e cineva în spatele unei postări și unde nu e nimeni. Pe FB ai știrile importante, unele anunțuri și comentarii inteligente, și multe frustrări. Există postări în spatele cărora nu e nimeni (în sensul că nu e implicat nimeni) și acestea nu au nimic personal, sunt bune pentru pierdut timpul.

A ieșit prima carte cu transcrieri ale învățăturilor date la mănăstire anul trecut. „Credința azi – întrebări ale credincioșilor și necredincioșilor despre credință”. Poate fi găsită la mănăstire. Lectură plăcută.

Înainte să devin călugăr nu am dormit nici o noapte la mănăstire și, cu atât mai puțin am rămas mai multe zile sub același acoperiș cu frații. În primul rând pentru că nu m-a invitat nimeni și în al doilea rând pentru că mi se părea mai bine ca fiecare să fie cu treburile lui: călugării cu mănăstirea și eu cu ale mele. Noțiunea de „reculegere la mănăstire” mi se părea la fel de ciudată cum probabil vă sună și multora dintre voi. Acum, ironie, tocmai eu trebuie să scriu să explic ce este o reculegere și de ce-ar putea fi interesantă pentru voi… Cinstit ar fi să spun că nu știu.

Ceea ce știu e cum trăiam în acei ani de liceu-studenție ultimele zile înainte de Crăciun. Încercam să spun câte o rugăciune în plus, să mă gândesc puțin mai mult la Dumnezeu și să merg la colindat pe la bătrâni. Ce altă pregătire să mai fac? Apoi urmau liturghia, cadourile, masa, iar a doua zi o bucurie simplă că „s-a născut Cristos” și sentimentul că ceea ce sărbătoream era mult mai mult decât ceea ce înțelegeam. Acest sentiment, din fericire, a rămas la fel de prezent și astăzi, după ceva ani de călugărie.

La urma urmei, o reculegere la mănăstire tot așa este. Sunt două-trei zile în care nu știm prea bine ce facem, deși avem un program stabilit: mese, învățături, momente de rugăciune împreună, din când în când câte o mână de ajutor prin mănăstire… Lăsăm gândurile să se liniștească și să urce spre Dumnezeu, deși Dumnezeu rămâne la fel de tăcut și ascuns ca de obicei… Ascultăm câteva învățături despre Nașterea Domnului, din care (în cel mai bun caz) uneori presimțim că acest mister este mult mai mare decât înțelegem… Urmează Liturghia de la miezul nopții, Evanghelia care vestește clar că s-a născut Mântuitorul, în chip de Prunc. Apoi colindele în jurul ieslei, câteva vorbe la un lapte cald cu cozonac, iar cine vrea, se poate întoarce apoi în capela cufundată în liniște și întuneric, dacă mai are să-i spună ceva lui Dumnezeu sau vrea pur și simplu să mai rămână câteva momente în prezența sa. Toate astea le trăim împreună, călugări și oaspeți, copii și părinți, cam toți la fel, deși îi credem pe ceilalți tare diferiți…

Dar, dincolo de toate, rămâne în fiecare an sentimentul că s-a întâmplat ceva și bucuria că a fost așa. Să fie oare acesta „harul de Crăciun” ? Nu știu. În orice caz, dacă vreți să veniți, vă așteptăm cu drag !

fratele Dan

Frapează în această parabolă mai întâi atitudinea proprietarului care deși concediază, laudă apoi hoția administratorului. Frapează și Isus care dă acest exemplu, cititorul se întreabă pe bună dreptate ce să înțeleagă și ce să imite din această parabolă. Soluția clasică sună cam așa: „Important e mesajul final (fiii întunericului sunt mai abili decât fiii luminii), deci nu vă opriți la exemplul dat”. Altfel spus, Isus a ales un exemplu greșit. Oare?

Când vorbește cu noi, Fiul lui Dumnezeu nu ne învață cum să ne gestionăm banii și angajații. El ne vorbește despre Tatăl său Ceresc și despre legătura noastră cu El. Privită astfel, parabola se potrivește perfect cu situația noastră în fața lui Dumnezeu:

1. Toate bunurile noastre (începând cu sufletul nostru și terminând cu pământul țării și al planetei) sunt în ultimul rând ale lui Dumnezeu. El este proprietarul. El ni le încredințează spre folosire.

2. Noi suntem doar administratori ai acestor bunuri primite de la Domnul. De cele mai multe ori le folosim fără prea multă înțelepciune, deci incorect față de Dumnezeu.

3. Dumnezeu este cât se poate de generos și nu ne caută nod în papură ce am făcut cu bunurile Lui. Mai mult, e gata chiar să ne treacă multe cu vederea, ba chiar să ne „laude” (după expresia evangheliei) în ciuda furturilor noastre față de El, atâta timp cât facem un singur lucru: să ușurăm poverile fraților noștri, să practicăm în fapte iubirea de aproapele.

Altfel spus, Dumnezeu nu-și caută niciodată propriul interes în relația cu noi. Este de o generozitate impresionantă. Darurile sale sunt definitive, deși știe de la început că le vom folosi pentru plăcerea proprie și că nu vom excela în recunoștința față de El. Dar la un singur lucru este atent cu încăpățânare Domnul: cum știm să micșorăm grijile și durerile celor de lângă noi, cum știm să construim comuniunea.

Ne gândim imediat la ultima poruncă a lui Isus. Nu a spus: „Să îl iubiți pe Dumnezeu, vă implor Eu”, ci: „Să vă iubiți unul pe altul cum v-am iubit Eu!”

Să ne închipuim că de fiecare dată când am vesti Cuvântul tău, Doamne, ar avea loc fenomene extraordinare, de exemplu predicatorul ar începe să zboare, din gura lui ar ieși flăcări, din ochii săi – raze de lumină și din trupul său – miresme de trandafiri … Aceste situații ar produce cel puțin două confuzii.

În primul rând, credința ar deveni dispreț al creației Tale. Ea ar trebui să se opună fără încetare cursului obișnuit al vieții voit de Tine, pentru a fi înlocuită de o suită de efecte speciale. N-am mai avea tandrețe pentru trupurile transpirate, am căuta în schimb aureole magice și miresme amețitoare. A veni la Tine numai datorită lucrurilor spectaculoase ar însemna să nu mai fim atenți la florile câmpului, la macaroanele cu brânză, la vecina bătrână de jos… Ar însemna să respingem simplitatea ființei în vreme ce Tu ești Simplitatea însăși, ar însemna să fim surzi la cuvântul pe care Tu îl spui prin fiecare lucru, oricât de mărunt.

În al doilea rând, oamenii ar veni la Tine nu din dragoste, ci constrânși. Ar fi subjugați de puterea Ta zdrobitoare. N-ar învăța altceva decât disprețul și s-ar întări în orgoliul lor. S-ar supune Celui de Nepătruns, dar n-ar mai fi înălțați de Cel Milostiv. Desigur, s-ar închina toți laolaltă, tremurând din tot trupul, dar fără să pună inimă… la fel ca posedatul din Ghenezaret care fuge și se închină atunci când vine Isus (Mc 5,6). El seamănă cu o logodnică fugind spre iubitul său, în vreme ce de fapt gesturile sale sunt inspirate de panică : „Nu mă chinui !” (Mc 5,7). Da, Doamne, dacă de fiecare dată când aș pronunța Numele Tău, ar apărea un Arhanghel să-mi întărească spusele, n-aș fi cu nimic mai bun decât un terorist, iar succesul miracolelor mele amenințătoare n-ar înmulți credincioșii, ci demonii…

Desigur, trebuie miracole, dar ele nu sunt miracole decât pentru că sunt excepția care confirmă regula. Dacă însă adevărul Tău dumnezeiesc nu s-ar manifesta decât prin fenomene supranaturale, el n-ar mai fi dumnezeiesc. Dumnezeiescul nu face concurență naturalului, nu-l zdrobește, ci îl învăluie, îl poartă, îl împlinește chiar și în imperfecțiunile sale.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Situația creștinului care trebuie să vorbească despre Dumnezeu are ceva comic. Acest lucru se vede cu ușurință atunci când el se regăsește alături de alți „furnizori de înțelepciune”. Să ne închipuim următorul caz (vorbesc din experiență). Vă aflați într-un studiou de televiziune ca să dezbateți cu un filozof, un budist, un musulman și o vedetă, iar dvs. trebuie să țineți rolul catolicului de serviciu. În adâncul dvs. ați prefera să începeți întâlnirea cântând ceva împreună, povestind despre soțiile, părinții și copiii dvs., sau despre o rețetă de mâncare pe placul tuturor. Înainte să vorbim despre ce avem în adâncul sufletului ar fi normal să facem cunoștiință, nu? și să admitem că suntem frați, înainte de a fi concurenți… Ei bine, nu! Trebuie să vă atacați unii pe alții fără introduceri.

Filozoful aduce o doctrină, precepte de înțelepciune, vorbește de o morală universală și de raționamente generale pe care toată lumea le poate urmări. Budistul propune o cale meditativă, deschide un drum spre interioritate, vorbește de o practică universală și toată lumea se poate pune în Zazen, să respire altfel. Musulmanul prezintă Coranul, invocă religia originară, simplificată, ușurată de complicațiile evreiești sau creștine, vorbește de o carte ce trebuie recitată și pe care toată lumea o poate avea și citi acasă. În fine, vedeta vorbește despre ea însăși, de succesele ei și nu sugerează spectatorilor o altă întâlnire decât cea pe care tocmai o experimentează cu ea însăși – semi-zeița marilor ecrane. Chiar dacă se află într-o postură grosieră, ea e cea mai apreciată dintre toți, întrucât a fost selecționată pentru asta. Apoi vine rândul dvs. Așadar, despre ce veți vorbi dumneavoastră?

Precum filozoful, v-ar conveni să rămâneți la generalități, la substantive comune, scrise cu majusculă: Bunătate, Dreptate, Adevăr, Divinitate… Dar mai trebuie să pronunțați și un substantiv propriu: Isus Cristos. Atunci spectatorii reacționează: „De ce acest Isus și nu noi înșine? De ce ne vorbește despre cineva pe care nu-l putem vedea? Ar putea vorbi despre cineva cunoscut de toată lumea. În plus, ne spune că ar fi murit și apoi înviat, să fim serioși…”

Precum budistul,  ați vrea să vorbiți doar despre o tehnică de calmare sau despre poziția lotusului, lucruri pe care toată lumea le poate face singur. Dar trebuie să vorbiți mai ales despre întâlnirea cu o persoană divină, întâlnire care nu are loc din inițiativa noastră. Atunci spectatorii vor riposta: „Tu l-ai întâlnit, ne bucurăm pentru tine, dar noi nu-l știm. Lotusul, cel puțin, am înțeles ce e și-l putem face cu picioarele noastre. Întâlnirea asta de care ne vorbești ne face un pic geloși, dar ea nu depinde de noi…”

Precum musulmanul, ați vrea să puteți arăta doar o carte, spunând că e de-ajuns s-o înveți pe de rost și s-o aplici literă cu literă. Dar trebuie să vorbiți despre importanța primordială a Duhului și de necesitatea unei Tradiții, adică a unei anumite comunități istorice, o adunătură de bieți indivizi ca dvs., și mai ales preoți, încă și mai puțin eleganți decât alții, având puterea de a transmite harul. Atunci spectatorii se vor revolta: „Vii să ne vorbești despre Dumnezeu și ne trimiți la adunătura asta de caraghioși, orbi, șchiopi și chiar perverși, inchizitori care pregătesc rugul, îmbătați de putere romană… Poți merge în altă parte, domnule!”.

În sfârșit, precum starul de cinema, ați vrea să aveți o față care să dea bine în lumina reflectoarelor. Ați vrea să vă evidențiați și să spuneți că pe dvs. trebuie să vă întâlnească lumea, să dispuneți de toate avantajele seducției prin imagine. Dar știți că nu este vorba de triumful imaginii, ci al vieții, și că scopul dvs. nu e de a se-duce (conduce la sine), ci de a îndrepta către Altul, către Cel care vă pune să vorbiți despre El… Atunci ascultătorii vor întoarce capetele dezgustați de acest discurs: „S-o ascultăm pe actrița cea frumoasă. Pe ea o vedem, e mult mai drăguță și are mai puține pretenții.”

Iată, așadar, ce-l face pe creștin cel mai comic dintre toți. Situația sa este incomodă deoarece Înțelepciunea este o Persoană și deci totul constă, nu în înțelegerea unei doctrine, nici în dobândirea unei practici, nici în recitarea unei cărți, nici în promovarea propriei imagini, ci în evenimentul unei întâlniri absolute cu misterul. Or o întâlnire se poate fixa în agendă, dar întâlnirea în sine este imposibil de programat. Prin definiție, ea ne scapă și ne surprinde, este o aventură deoarece ne introduce într-o relație cu altcineva, diferit de noi. Aștepți să te întâlnești cu cineva, dar întâlnirea în sine are loc altfel decât te așteptai.

Comic este faptul că tocmai în momentul în care am explicat asta trebuie să recunoaștem că cea mai frumoasă predică nu poate converti direct și că a vorbi bine despre Dumnezeu este absolut insuficient! Convertirea – pregătită de discursul predicatorului – nu este o convingere pe care o naște predica în sufletul celuilalt, ci o întâlnire liberă între ascultător și Cristos – Cristos pe care predicatorul nu îl controlează. De aceea predicatorul va putea mereu să bombăne: „Doamne, dacă Tu trebuie să-i întâlnești personal pe fiecare, atunci vorbește Tu însuți despre tine, nu mă trimite pe mine, care sunt mereu pe lângă!”

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Avem mereu tendința de a-l caracteriza pe Dumnezeu ca cel care este departe de lucrurile acestei lumi. Mai mult, vorbind despre El ca de o ființă superioară sau dominatoare, la ideea de „departe” se adaugă și cea de „concurență” cu realitățile lumii noastre. În balanța discursului, „Ființa supremă” este atât de grea, încât celelalte realități apar neglijabile, de parcă talerul lor ar fi gol… Iată marea dramă a limbajului. Cum să ieșim din această dilemă?

A vorbi despre Dumnezeu nu înseamnă a vorbi despre altceva decât toate lucrurile, ci despre sursa tuturor lucrurilor. Nimic nu e mai important decât să înțelegem această nuanță. Dumnezeu nu e o ființă printre altele, El este originea, principiul tuturor lucrurilor. A pronunța Numele său nu înseamnă a folosi un cuvânt care exclude (cum cred fundamentalistul și ateul), ci un cuvânt inclusiv, mereu atent la creaturi, mereu receptiv, devenind fără încetare tabernacol sau catedrală: fiecare ființă este privită cu o amplitudine verticală, care odihnește inima și o înalță în lumină…

Ascultați cum vorbea Cuvântul Dumnezeiesc în carne și oase: „Priviți la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unul din aceștia” (Mt 6,28-29). Mântuitorul nu spune „Priviți-mă!”, ci: „Priviți la crinii câmpului!”. Acele floricele sălbatice, obișnuite, trecătoare, Cuvântul dumnezeiesc nu le strivește, ci dimpotrivă, privirea sa de iubire le face să apară într-o demnitate regală…

A merge către sursa lucrurilor nu înseamnă a le disprețui, ci a le primi în prospețimea lor și a le însoți în elanul lor. Creatorul nu încetează să ne trimită la creaturile sale ca la copiii săi preaiubiți și, invers, creaturile nu încetează să ne trimită la Creator ca la Tatăl care le zămislește și le mântuiește.

Lumina nu face concurență culorilor. Cu cât este mai puternică, cu atât culorile strălucesc mai tare. Oceanul nu face concurență peștilor. Cu cât este mai întins, au atât peștii se înmulțesc mai mult… Transcendența lui Dumnezeu nu se opune imanenței sale, ci o garantează. Fiind Creatorul infinit diferit de creaturi, El nu intră în rivalitate cu ele și le poate fi infinit de prezent, fără să le diminueze prezența lor proprie, ci dăruindu-le-o.

A vorbi despre Dumnezeu nu înseamnă a turna o placă de beton. Este mai degrabă un răsărit de soare. Un astfel de cuvânt este o lumină nouă. El trebuie să ne permită să vorbim în același timp de Dumnezeu și de o fată, de Cel Veșnic și de AC Milano. Nu glumesc. Aceasta este Judecata de apoi. Ce ne spune Cristos? „Întrucât ați făcut unuia dintr-aceștia mici, mie mi-ați făcut… și întrucât n-ați făcut unuia dintr-aceștia mici, nici mie nu mi-ați făcut” (Mt 31-46). Dumnezeu nu este o Super-Creatură în fața căreia dispare totul, El este Creatorul care face un loc chiar și celor mai mici, care ajunge chiar să se identifice cu ei, fiindcă nu încetează să le dăruiască ființa și să vrea să le împărtășească bucuria sa.

Iată inefabilul: El locuiește în cuvintele noastre de zi cu zi. Nu e retras în Olimp. Este aici, peste tot, în mijlocul unui spital, într-o grădiniță, pe peronul gării, în toaletele publice. Precum lumina care nu se vede, dar face vizibile toate lucrurile. Nu putem vorbi despre El ca de o ființă printre alte ființe, dar nu putem nici să tăcem despre El atunci când vorbim în adevăr despre celelalte lucruri, căci El este principiul și scopul lor. Astfel, întrebarea „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu” ne trimite, nu la un subiect de discuție mai elevat decât altele, ci la o modalitate a cuvântului de o receptivitate absolută.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Pentru unii credincioși și necredincioși, cuvântul „Dumnezeu” este soluția finală, răspunsul universal valabil. Pentru mine, el este o poartă deschisă spre un abis, este mai degrabă o chemare decât un răspuns. Este cuvântul care spune că nu avem ultimul cuvânt. Este Numele care marchează, nu sfârșitul dialogului, ci deschiderea față de ce e diferit de noi, față de ceea ce ne surprinde, față de orice întâlnire. Numele lui Dumnezeu n-ar trebui să ne facă mândri și mulțumiți de noi, el ne cheamă mai degrabă la umilință, atunci când e prezent smerit în discursurile noastre.

La prima vedere, adevăratul credincios e cel care folosește cuvântul „Dumnezeu” în toate situațiile. Iată însă că Domnul le poruncește credincioșilor săi: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care ia în zadar numele său” (Ex 20,7). Așadar, nu cel care nu vorbește de Dumnezeu este pasibil de pedeapsă, ci mai degrabă cel care vorbește vrute și nevrute despre El… Dar ce înseamnă a lua în zadar Numele Domnului?

În primul rând, a lua în zadar Numele înseamnă a-l scufunda în deșertăciunea lumii, a-l banaliza – tentația fundamentalistului. La fundamentalist, cuvântul „Dumnezeu” invadează întregul discurs. El are o intenție bună („Orice ați spune sau ați face, să fie în numele Domnului…”), dublată de constatarea tragică a slăbiciunii minții omenești, pe care numai un cuvânt ceresc o mai poate scoate câtuși de puțin din întuneric. Dar intenția sa se transformă în scuză pentru a nu gândi, iar Numele Domnului devine răspunsul universal, valabil 24h/24… Sartre definea imbecilul ca cel care are răspuns la toate. La fundamentalist, cuvântul „Dumnezeu” devine instrumentul imbecilității desăvârșite. Discursul religios absoarbe/exclude orice alt discurs. Nu mai există un discurs atent, care să pornească de la lucruri, așa cum ne sunt date ele în experiență. E de ajuns să spui „Dumnezeu” și totul se rezolvă. Ce este omul? Făptura lui Dumnezeu. Cât fac doi plus doi? Cât vrea Dumnezeu. „Domnul” înlocuiește toate lucrurile. Și de aceea, orice lucru va sfârși prin a-l înlocui pe Domnul. Această banalizare, în același timp agresivă și defensivă, conduce curând la reacția inversă: ateismul.

Ateul întreabă pe bună dreptate: „De ce-mi vorbești despre Dumnezeu în loc să-mi vorbești de tine, de mine, de noi și de paharul de vin pe care îl bem împreună? De ce-mi vorbești despre ce nu se vede și nu te oprești la cele ce se văd?” Această reacție e sănătoasă ca reacție. Dar, ca răspuns, ea este foarte problematică, deoarece discursul despre Dumnezeu este identificat cu discursul fundamentalist, adică discursul în care cuvântul „Dumnezeu” devine bagheta magică, în care credința exclude rațiunea, mântuirea se opune creației, iar Dumnezeu – autorul lumii „de dincolo” – devine dușmanul lui Dumnezeu – autorul lumii „de aici”.

Ateul și fundamentalistul se aseamănă. Ei au în comun faptul că vorbesc despre Dumnezeu cu aceeași ușurință, fie pentru a-l nega tot timpul, fie pentru a-l vedea peste tot. […] Aceste poziții nu rezolvă o întrebare metafizică fundamentală, care este rădăcina dificultății noastre de a vorbi sau de a nu vorbi despre Dumnezeu. Această întrebare se naște simplu: iată că încep să vă vorbesc despre Dumnezeu. În acel moment, dumneavoastră realizați că nu vă mai vorbesc nici despre fotbal, nici despre criza financiară, nici despre Monica Belluci. Acest fapt este o evidență. Și totuși, aici e problema decisivă: cum să vorbesc în același timp despre Veșnicie și despre ultimul meci al lui Real Madrid? Altfel spus: Cum să vorbesc despre Dumnezeu în așa fel încât discursul meu să nu implice dispreț, ci dimpotrivă tandrețe, față de cele mai mici creaturi ale Sale?  (Va urma.)

 (După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Întrebarea din titlu conține un al treilea element contestabil, ascuns în spatele lui „astăzi”. Acest cuvânt indică o problemă nouă: astăzi trebuie să vorbim despre Cristos unor popoare descreștinate.

Ne-am născut târziu într-o lume bătrână. Prospețimea predicării apostolice a rămas departe în spatele nostru. A avut timp să se facă și să se desfacă. Am putea deplânge situația noastră: „De ce nu sunt trimis misionar la niște sălbatici? În loc de asta sunt trimis la niște europeeni, botezați care au uitat de botezul lor !” Această uitare a apei baptismale este mult mai greu de înfruntat decât apa clocotind, în care vrea să vă fiarbă sălbaticul în candoarea sa. Un canibal e naiv : va mânca niște misionari, apoi își va da seama că sunt mai buni de ascultat decât de mâncat, și atunci le va asculta cuvântul. Cu un descreștinat e mult mai greu, căci acesta crede că îl cunoaște deja pe Cristos și de aceea nu mai ascultă nimic.

Aceasta este problema specială a zilelor noastre. Țara de misiune a devenit o țară a demisiei creștine. Nu mai suntem amenințați nici cu grătarul înroșit, nici cu apa clolotind. Suntem dați afară ca niște agenți comerciali pisălogi : „Știm foarte bine produsul vostru. Nu e practic deloc și avem deja vreo 2 la fel în cămară !”

Există însă cineva și mai surd decât descreștinatul : creștinul însuși. Vreau să spun cel care se mândrește cu acest nume, cel care se crede pe sine credincios în Dumnezeu și se simte suficient de smerit. Acest creștin (cu numele, dar nu cu sufletul) își închipuie că a fost o vreme când era mai ușor să vorbești despre Dumnezeu și se întreabă cu amărăciune dacă lumea noastră post-modernă mai este încă în stare să audă Evanghelia. El regretă creștinătatea de altădată în care totul era ușor, în care se vorbea despre Dumnezeu la fel ca despre ploaie sau timp frumos, iar despre Mântuire la fel ca despre supa de găină. N-am nimic cu supa de găină. Cred însă că este foarte diferită de Crucea lui Cristos. Îndrăznesc următoarea afirmație : a vorbi despre Cristos cu aceeași ușurință ca despre supa de găină, ba chiar a avea nostalgia acestei ușurințe de odinioară, ar fi un obstacol teribil, cu mult mai greu de depășit decât semi-cunoștințele descreștinatului.

Dincolo de toate, ne putem întreba dacă astăzi, în lumea noastră descreștinată, nu este oare mai ușor să vorbim despre Dumnezeu, în măsura în care nu mai putem vorbi despre El ca de o rețetă sau un fapt divers. Cuvântul divin nu este mai greu de auzit astăzi decât în vremea lui Neron sau chiar a lui Isus. „Cuvântul acesta greu este ! Cine poate să-l asculte ?” (In 6,60). Așa a fost primit Cuvântul în persoană…

Greutatea – sau decalajul – este dintotdeauna. De ieri, de azi și de mâine. Sfântul Augustin spunea în prima carte a „Confesiunilor” : „Ce poate spune cel care vorbește despre Tine ? Și cu toate astea, vai de cel care tace despre Tine, căci vorbind, sunt muți”. Toată reflecția noastră [Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu ?] nu se poate situa decât între aceste două afirmații : nu putem vorbi despre Dumnezeu cel inefabil și, în același timp, nu putem tăcea în privința Lui.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)