Mănăstirea Sfânta Familie

Transcriem mai jos cuvântul Papei Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri 13.02.13 (traducerea ne aparţine). Să ne rugăm pentru Sfântul Părinte şi pentru un succesor după inima lui Dumnezeu. Domnul ne va călăuzi!

După cum ştiţi, am hotărât – mulţumesc pentru simpatia voastră – am hotărât să renunţ la slujirea pe care Domnul mi-a încredinţat-o pe 19 aprilie 2005. Am făcut acest lucru în deplină libertate pentru binele Bisericii, după ce m-am rugat îndelung şi mi-am examinat conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, pe deplin conştient de gravitatea acestui act, dar tot la fel de conştient de a nu mai fi în măsură să îndeplinesc ministerul petrin cu forţa pe care acestă slujire o cere. Certitudinea că Biserica este a lui Cristos mă susţine şi mă luminează. Cristos nu va înceta niciodată să o călăuzească şi să aibă grijă de ea. Vă mulţumesc tuturor pentru dragostea şi rugăciunea cu care m-aţi însoţit… Mulţumesc, în aceste zile deloc uşoare pentru mine, am simţit aproape fizic puterea rugăciunii pe care mi-o dă iubirea Bisericii, rugăciunea voastră. Rugaţi-vă în continuare pentru mine, pentru Biserică, pentru viitorul Papă. Domnul ne va călăuzi.

Ca reprezentant al Sfântului Părinte în România, doresc să vă încurajez să intraţi într-un contact viu, personal, cu Cristos. Înainte de toate prin rugăciune. Cuvântul lui Dumnezeu să fie centrul vieţii voastre spirituale. Vă invit aşadar la o citire asiduă a Sfintelor Scripturi însoţită de rugăciune. Este vorba de a-l asculta pe Cristos: „A-l asculta pe Cristos şi a fi supuşi glasului său, aceasta este calea prin excelenţă, singura care duce la plinătatea bucuriei şi a iubirii”. (Deus caritas est) (…)

„Ce ne-ar mai putea mântui dacă nu iubirea?” Iubirea în adevăr. Cuvântul „adevăr” asumă o particulară densitate la Benedict al XVI-lea. Papa lansează dialogul cu o cultură laică, dar în acelaşi timp denunţă laicismul intolerant care vrea să lege convingerile religioase cu sfera privată, ameninţând astfel principiile democratice.

Există de asemenea nihilismul celor care neagă existenţa oricărui adevăr. În faţa acestei culturi Papa confirmă motivele creştinilor de a avea o credinţă clară în Dumnezeul Întrupat. O credinţă însoţită de o mare încredere în raţiune, în raţionament.

În multe părţi ale lumii şi, mai ales, din păcate, în bătrâna Europă, există astăzi şi o ciudată şi periculoasă uitare a lui Dumnezeu. Oamenii au impresia că totul merge la fel chiar şi fără El. Dar în acelaşi timp există şi un sentiment de frustare, de nemulţumire faţă de tot şi de toţi, şi multă lume e gânditoare: avem nevoie de idealuri înalte, avem nevoie de cineva care să ne arate calea către pace, către fericire, către iubire. Şi acest Cineva este Isus Cristos, Domnul. (…)

Să-i mulţumim Domnului pentru că ne-a dăruit un Papă la înălţimea timpurilor în care trăim, un Papă după inima lui Cristos. Un Papă cu chipul zâmbitor şi luminos, cu sobrietate în gesturi, claritate în gândire, iubire în cuvânt, atenţie delicată faţă de fiecare persoană pe care o întâlneşte. Un om care lasă să se întrevadă o pace profundă, seninătatea celui care l-a întâlnit pe Cel care dăruieşte adevărata pace, Isus.

(Extras din cuvântul de învăţătură al Excelenţei Sale Nunţiul Apostolic în România, monseniorul Francisco-Javier Lozano, la Mănăstirea Sfânta Familie, 28 ianuarie 2013)

Întreaga viaţă a sfântului Toma d’Aquino a fost consacrată unei căutări asidue a adevărului. La Monte Cassino, afirmă Guillermo de Tocco, „îl vedeam condus de un instinct divin, căutând într-un mod surprinzător să-l cunoască pe Dumnezeu, pe care nu-l cunoştea”. „Nu vorbea mult: începuse deja, în tăcere, să mediteze în sine.”

Când familia sa îl întemniţă, cuprinsă de mânie la aflarea veştii intrării sale în Ordinul Fraţilor Predicatori, se spune că „Dumnezeu, în milostivirea sa, l-a luminat într-atât cu razele unei inteligenţe spirituale încât a reuşit să citească Biblia în întregime, în acest răstimp”.

Tânăr student al lui Albert cel Mare, la Köln, ni se spune că „ascundea în tăcere, sub vălul unei uimitoare simplităţi, tot ce îl învăţa Maestrul şi ce îi inspira Dumnezeu în milostivirea sa, astfel că fraţii săi au început să-l strige «Boul mut»”. (…)

Dintre toate trăsăturile vieţii sale, cele mai pomenite de martorii procesului de canonizare au fost tenacitatea muncii şi capacitatea extraordinară de concentrare, de contemplaţie.  (…)

O viaţă închinată numai căutării adevărului şi contemplării lui Dumnezeu şi a tainelor sale dă mărturie în chip minunat despre Absolutul Adevărului, cu atât mai mult cu cât vine din partea cuiva care a ales, în mod deliberat şi în ciuda tuturor vicisitudinilor, această cale. Ştim cât de mult şi-a dorit fratele Toma să intre în Ordinul Sfântului Dominic pentru a se dedica cu toată generozitatea contemplării adevărului, căutării lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Se poate spune că cea dintâi dorinţă a sa, cea care îi orientează întreaga viaţă – dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu – este legată, concretizată de această alegere: să-l urmeze pe Cristos ca un cerşetor, ca un sărac, cu gândul că aceasta era calea cea mai eficace de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a-l cunoaşte.

Căutarea contemplativă a lui Dumnezeu aduce în viaţa fratelui Toma o slujire dezinteresată, precum şi o mare umilinţă şi blândeţe. Acest om atât de inteligent, genial, e foarte blând în disputele cu cei care nu gândesc ca el, pentru că este ucenicul Celui „blând şi smerit cu inima”. De-a lungul vieţii sale, care a fost o muncă neîncetată, el ne apare ca acel slujitor al lui Cristos, credincios şi blând, ca acel slujitor sărac şi smerit. Este cu adevărat modelul teologului, care pune în întregime puterile minţii şi inimii sale în slujba credinţei în cuvântul lui Dumnezeu, în slujba credinţei în misterul lui Cristos.

Ultimele cuvinte pe care i le adresează, înainte de a muri, lui Isus, prezent sub chipul Euharistiei, sunt semnificative: „Te primesc, preţ al mântuirii sufletului meu; te primesc, viatic al peregrinării mele, din iubire pentru tine am cercetat, vegheat, trudit, predicat şi învăţat: nu am spus niciodată nimic împotriva ta, dar de voi fi spus ceva din ignoranţă, n-am să rămân ferecat întru aceasta; iar de am spus ceva greşit, las totul spre îndreptare Bisericii romane”.

(Extras din cartea părintelui Marie-Dominique Philippe, „Sfântul Toma, învățător şi mărturisitor al lui Cristos”)

Discuția a fost introdusă prin câteva remarci generale punctate de fratele Dominic. În Vechiul Testament, bogăţia era considerată înainte de toate o binecuvântare de la Dumnezeu, deci ceva pozitiv. În rugăciunea regelui Solomon vedem relativizarea bogăţiei faţă de înţelepciune. În Noul Testament, Isus îi încredinţează punga lui Iuda… El însuşi trăieşte pentru Tatăl său, fiind liber faţă de bogăţiile lumeşti. Acestea servesc totuşi de mai multe ori în parabole, ca termen de comparaţie pentru bogăţiile spirituale.

La începutul Bisercii vedem exemplul primilor creştini care puneau în comun tot ce aveau, încredinţându-şi bunurile spre administrare apostolilor. Este oare acesta un model realist, imitabil şi astăzi, sau mai degrabă simplul entuziasm al oricărei comunităţi la naşterea ei? Oricum ar fi, primele trei secole ale Bisericii sunt marcate de persecuţii, deci de sărăcie şi de… sfinţi. Apoi odată cu recunoaşterea Bisericii de către imperiu, Biserica devine progresiv bogată (catedralele), de regulă pentru slava lui Dumnezeu, dar accidental şi ocazie de abuzuri, vechi şi noi (de la indulgenţele din evul mediu până la maşinile preoţilor).

Au urmat întrebările şi discuţiile, foarte interesante. S-a subliniat aspectul vizibil al bogăţiei şi scandalul pe care îl poate reprezenta pentru credincioşii simpli orice exces în această privinţă. Cristos a trăit sărac pentru a ne arăta că adevărata bogăţie nu este pe pământ. Aşadar, şi noi trebuie să trăim săraci, dar despre ce sărăcie este vorba? Şi concret, cât de săraci trebuie să fim? O întâmplare din Pateric depre un părinte ascet şi sărac, dar mai ataşat de pisica lui decât episcopul bogat de bogăţiile lui, a adus o lumină fundamentală asupra chestiunii: cea a ataşamentului din inima noastră.

S-a discutat şi despre condiţionarea sacramentelor de achitarea unei taxe, abuzurile ocazionate, dar şi înţelesul acestei „plăţi” atunci când este doar un mijloc prin care credincioşii îşi susţin propii preoţi.

S-a vorbit mult despre judecarea preoţilor de către credincioşi şi despre critică în general, despre rugăciunea cu care mirenii trebuie să îşi susţină păstorii şi despre privirea milostivă pe care trebuie să învăţăm să o avem pentru aproapele nostru, inclusiv atunci când acesta este preot. Critica uneori este justificată, dar de multe ori este un pretext şi o scuză facilă pentru lipsa proprie de angajament „nu merg la Biserică pentru că preotul este aşa şi aşa…”

Să menţionăm în sfârşit importanţa unei anumite transparenţe în gestionarea bogăţiilor bisericeşti precum şi faptul că – dincolo de oameni – bogăţia Bisericii este pentru Dumnezeu. Dumnezeu merită mai mult din partea noastră, spunea unul dintre tineri.

A urmat tradiţionala pizza şi întâlnirea s-a terminat în capelă, în faţa Sfântului Sacrament pentru o oră de adoraţie.

Cu ce mă voi înfăţişa înaintea Domnului? (Mih 6,6-8)

Trezind în adâncul sufletelor noastre o profundă sinceritate ne lăsăm cu toţii interpelaţi acum, în ajunul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor, de această întrebare pe care orice credincios din timpul profetului Mihea (sec. VIII Î.C.) şi-o punea atunci când voia să se apropie de Templu pentru a dobândi bunăvoinţa Domnului: Cu ce mă voi înfăţişa înaintea Domnului?

Pe cine sau ce vom purta noi în rugăciune înaintea Domnului în aceste zile? Săptămâna de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor ne oferă o ocazie specială de a ne îndrepta privirea către multiplele situaţii în care creştini din mai multe colţuri ale lumii se văd nevoiţi să-şi trăiască credinţa în condiţii deosebite, condiţii care le cer sacrificii ori suferinţe ieşite din comun. O astfel de situaţie o reprezintă comunitatea creştină din India unde creştinii, pe lângă apartenenţa la diferite culte, se văd nevoiţi să trăiască despărţiţi din cauza organizării în caste a societăţii lor.

Nici în ţara noastră nu lipsesc situaţiile în care unitatea dintre creştini ar da mai multă credibilitate mesajului evanghelic, atât de necesar redresării morale a societăţii româneşti. Semnificativ, în acest sens, este mesajul pe care sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea l-a adresat, în 2012, sanctităţii sale, Bartolomeu I, patriarhul ecumenic de Constantinopol, cu ocazia sărbătorii sfântului Andrei. Referindu-se la situaţia omului de astăzi, situaţie în care se află, mai mult sau mai puţin, şi omul din România, sfântul părinte papa spune, printre altele, că: „Provocarea cea mai urgentă, asupra căreia ne-am aflat întotdeauna în deplin acord, este astăzi cea a modului în care să fie vestită iubirea milostivă a lui Dumnezeu omului timpurilor noastre, adesea atât de împrăştiat, incapabil, uneori, de o reflecţie profundă asupra sensului însuşi al existenţei sale, luat ca atare pornind de la proiectele şi utopiile care nu pot decât să-l lase dezamăgit. Biserica nu are alt mesaj decât „Evanghelia lui Dumnezeu” (Rm 1,1) şi nu are altă metodă decât anunţul apostolic, susţinut şi garantat de mărturia sfinţeniei vieţii păstorilor şi a poporului lui Dumnezeu. Domnul Isus ne-a spus că „secerişul este mare” (Lc 10,2), iar noi nu ne putem permite ca el să se piardă din cauza slăbiciunilor noastre şi a diviziunilor dintre noi.”

Conştienţi de responsabilitatea noastră de a face tot mai credibil mesajul evangelic pe care ne străduim să-l vestim şi să-l trăim, vă invit să ne înfăţişăm înaintea Domnului în bisericile noastre purtându-ne în rugăciune unii pe alţii şi mai ales pe acei creştini care au nevoie de susţinerea noastră frăţească.

Cu binecuvântare,

Dr. Ioan Robu

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

…şi în ajunul sărbătorii Născătoarei de Dumnezeu, un cuvânt al părintelui Marie-Dominique Philippe, împreună cu rugăciunile și urarea noastră de LA MULȚI ANI!

„Să-i cereți Fecioarei Maria să vă dăruiască setea de adevăr, setea de a contempla, setea de a iubi, de a iubi în adevăr, uitând de voi înșivă. Să fiți ascunși în mod dumnezeiesc în Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât setea voastră de a contempla să se împlinească din ce în ce mai mult în inima voastră, fiind martori adevărați pentru lumea de azi. Lumea are nevoie de această sete de adevăr, de această sete de iubire. Are nevoie să vadă că se poate realiza (fie și în mică parte) descoperirea adevărului și legătura personală de iubire cu Isus, cu Tatăl și cu toți cei care doresc să adâncească mereu iubirea.”

„Din Guadalupe curge un „râu de lumină”* din Evanghelia lui Cristos, care se răspândește pe tot pământul prin imaginea plină de milostivire a Mariei.” (Fericitul Papă Ioan-Paul al II-lea)

IERI : O SITUAȚIE DRAMATICĂ !

În 1531, în Mexic, 12 ani după sosirea conchistadorilor spanioli, băștinașii Noului Continent trăiesc o încercare profundă. Lipsa de respect față de cultura lor, cruzimea cuceritorilor, ostilitatea guvernului față de misiunea Bisericii, sfârșitul lumii aztece însoțit de semne cosmice (cutremure, eclipsă, cometă) conduc la o situație dramatică. Băștinașii suportă un veritabil traumatism. Cum s-au putut întâmpla acestea? Spaniolii nu au adus băștinașilor vestea cea bună a Evangheliei ? În 1529, episcopul din Mexic trimite o scrisoare regelui Spaniei, spunând: „Dacă Dumnezeu nu intervine cu un ajutor din mâinile Lui, pământul acesta se va prăbuși.”

O MISIUNE DEOSEBITĂ

Atunci Fecioara Maria îi apare unui băstinaș, Juan Diego Cuauhtlatoatzin, şi îi cere, ca o mamă, să-i zică episcopului să construiască o casă pentru ea și fiii săi. Acolo ea îl va putea face cunoscut pe Dumnezeu şi îl va dărui tuturor pe Fiul ei, ca să-i vindece şi să-i mângâie. Juan Diego se duce şi vorbeşte cu episcopul, dar fără succes. Atunci el se întoarce la Fecioară, spunându-şi că Doamna nu avea niciodată casa pe care i-o ceruse.  Fecioarei Maria îi zice: „Uite, ar fi mai bine să cauţi un om important care să meargă acolo unde eu nu voi ajunge niciodată.” Casa episcopului aparţinea unui univers prea înalt pentru cineva aşa de modest ca şi el, care avea obiceiul să-i frecventeze pe cei de rangul său.

Fecioara îi răspunde: „Sunt mulţi oameni cărora le-aş putea cere asta dar… ţi-o cer ţie! Ţie, cel mai mic dintre fiii mei, îţi cer să mă slujeşti şi să transmiţi cererea mea. Întoarce-te mâine şi spune-i că te-am trimis eu, Fecioara şi Maica lui Dumnezeu.” De data asta, episcopul îi cere un semn. Ca semn, o imagine a Fecioarei va apărea pe pânza albă a hainei lui Juan Diego, ca şi cum ar fi imprimată. Hainele de felul celei lui Juan Diego se distrugeau de obicei prin învechire după vreo douăzeci de ani. Şi totuşi această haină există încă şi astăzi.

Oamenii  încep să vină să constate divinitatea acesti semn. Veneau să se roage şi să admire acest eveniment miraculos, care nu era de origine umană, nefiind vorba de o pictură realizată de om. După apariția Fecioarei, 9 milioane de băştinaşi se convertesc, astel încât episcopul îi scrie regelui: „Poate că Dumnezeu vrea ca din Indii să înceapă reforma universală.” În cele din urmă, băștinașii acceptă „Dumnezeul european” în mare parte datorită miracolului Fecioarei. Acesta i-a convins că Dumnezeul spaniolilor era într-adevăr dincolo de noutatea prezentată de doctrina lor. Vorbind limba Nahuatl și făcând referire la cosmogonia mexicană, Fecioara a putut pătrunde adânc în mentalitatea băștinașilor, devenind un simbol al națiunii mexicane, în sensul cel mai larg al termenului.

UN CODEX DESTINAT BĂSTINAȘILOR

Imaginile încărcate de simboluri aveau o mare importanță pentru băștinași. În culturile antice egiptene, sumeriene, chinezești și mexicane, simbolurile erau limbajul natural al civilizatiilor cele mai avansate. În conceptul motivelor lor pictate, bătrânii mexicani erau capabili să comunice o idee nouă fără a recurge la o explicație printr-un cuvânt sau o frază. Datorită imaginilor, ei puteau exprima universuri întregi, concepte, curente de idei, tot ceea ce posedă mai profund o cultură. De aceea, mesajul de la Guadalupe era înțeles în mod simbolic în Nahuatl. Indigenii numeau această formă de vorbire simbolică, de comunicare și de înțelegere : „Flor y canto”, adică : „floare și cânt”. „Flor y canto” înseamnă: poezie, limba lui Dumnezeu, cea mai frumoasă formă de limbaj, în așa fel încât ei credeau că, dacă într-o zi Dumnezeu ar vorbi omenirii, el ar vorbi în „flor y canto”. Este necesar de a gândi în „flor y canto” pentru a înţelege mesajul Fecioarei de la Guadalupe, de ce ea renunță la cuvinte și îndrăznește o călătorie în conceptele teologice care formează substratul acestei imagini în mentalitatea indigenă.  E ca și cum Evanghelia ar fi fost imprimată pe haina lui Juan Diego, imaginea ascunzând un mare număr de simboluri. Mesajul e cristocentric și împotriva zeiței Tonantzin, pe care o înlocuiește. Fecioara Maria ne ajută să-l primim pe Isus şi să descoperim bunătatea Dumnezeului celui viu şi adevărat :

„Strămoşii noştri au oferit inimi zeului, ca armonia să domnească în viaţa lor. Femeia aceasta ne asigură că fară să le smulgem din trupul nostru, ar trebui să depunem inimile noastre în mâinile ei, pentru ca ea să le prezinte zeului adevărat.” (Poporul  totonac din San Miguel Zozocolco (Veracruz), din arhivele pentru cauza canonizării Sfântului Juan Diego.)

AZI : O SITUAȚIE DRAMATICĂ ?

Mesajul de speranţă al Fecioarei de la Guadalupe este în continuare unul de actualitate. Căutând bogăţia și satisfacția noastră, uităm că avem un suflet şi ne îndreptăm  spre o lume fără sens şi fără iubire, care se autodistruge. Până la urmă ajungem să credem o profeţie despre sfârșitul lumii, a unui calendar maya. Dimpotrivă, pentru ca situația să se schimbe așa cum s-a întâmplat după apariția Fecioarei Maria, n-ar trebui oare să construim o nouă civilizație a iubirii, de care să fim responsabili cu ajutorul ei?

Prin această imagine au avut şi au loc în continuare numeroase miracole. Recent, în momentul legalizării avortului în Mexic, lumina care emană întotdeauna din imagine (confirmată de experții firmei Kodak încă din 1963) s-a concentrat în dreptul pântecelui Fecioarei sub forma unui embrion, amintindu-ne că trebuie să respectăm viaţa încă de la începutul ei. Pentru lumea de azi, aceste fenomene inexplicabile răspund dorinței ei de a avea dovezi științifice pentru a crede într-un Dumnezeu care se ocupă de noi și care ni se revelează în mod concret. Astăzi, adevărul este primit mult mai greu.

Așadar, să spunem și noi, împreună cu Papa Benedict al XVI-lea la câteva zile după alegerea lui ca Suveran Pontif, în fața Fecioarei  de la Guadalupe: „Ne punem viața în mâinile tale!”

                                       .

* „Râu de lumină”: etimologia posibilă a cuvântului „Guadalupe” în arabă și celtică.

Învăţătorule, unde locuieşti?

„Dorinţa profundă a lui Ioan de-a lungul întregii sale vieţi a fost să rămână în preajma Mielului, să trăiască cea mai mare apropiere posibilă cu El. Aceasta este vocaţia sa şi dorinţa cea mai mare a inimii sale: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Isus răspunde cu un mare realism: „Veniţi şi vedeţi.” Nu se poate explica unde locuieşte, acest mister nu poate fi decât descoperit, descoperit în tăcere. Vocaţia lui Ioan, încă de la început, este deci o legătură personală cu Isus, o legătură de iubire. A rămâne în preajma Mielului, a fi cu El, a fi cât mai aproape cu putinţă de El, iată aspectul cel mai profund al vocaţiei creştine”. (Părintele Marie-Dominique Philippe, „Cele trei înţelepciuni”, 1994)

A fi un alt Ioan

„Trebuie să îndrăznim să spunem că din toată Scriptura, Evangheliile sunt cele mai preţioase, şi că dintre Evanghelii, cea a lui Ioan este cea mai preţioasă, pe care nimeni nu o poate înţelege dacă nu s-a odihnit la pieptul Mântuitorului şi nu a primit-o de la Isus pe Maria ca Mamă. Şi pentru a fi un alt Ioan, trebuie să devenim astfel încât să ne auzim ca şi Ioan numiţi de Isus ca fiind Isus însuşi.” (Origene)

Vulturul

„Acest evanghelist a ales ca temă de preferinţă a cărţii sale dumnezeirea Mântuitorului, după care este egal cu Tatăl şi Fiu unic al lui Dumnezeu. Din acest motiv Ioan a fost comparat cu un vultur, căci vulturul este pasărea care se înalţă cel mai sus în văzduh. Ascultaţi deci această Evanghelie cu o atenţie extremă. Iar eu vă voi explica pe rând toate textele, aşa cum mă va ajuta Domnul să o fac.” (sfântul Augustin)

Teologul

„Din grupul ucenicilor, Fiul şi-a ales unul pe care îl iubea în mod deosebit şi ale cărui scrieri dau mărturie că şi el îşi iubea Învăţătorul în acelaşi fel: Ioan. Interpretul cel mai profund al misterului lui Cristos, acesta a fost desemnat de Biserica primară ca teologul prin excelenţă. În momentul ultim al lucrării sale mântuitoare la cruce, Isus, printr-un adevărat testament, i-a încredinţat-o pe Maica sa, pentru ca să formeze împreună celula vie primitivă a Bisericii sale” (Hans Urs Von Balthazar)

Ioan, contemplativul

„Isus i-a încredinţat-o lui Ioan pe Fecioara Maria pentru a îi fi ca şi un fiu. Fecioara ascultătoare va avea grijă de el aşa cum a avut grijă de Isus la Nazaret, făcâdu-l să crească în acelaşi fel ca în cei 30 de ani de viaţă ascunsă la Nazaret. „Casa Mariei” de la Efes este deci într-un fel ca o primă mănăstire în care Ioan va adânci cu putere misterul lui Cristos împreună cu Maria, într-o viaţă de tăcere, de rugăciune şi de contemplaţie care va avea o posteritate imensă, întrucât toată Biserica mariană, Biserica călugărilor şi a călugăriţelor, centrată pe viaţa de rugăciune, pe contemplaţie şi pe aprofundare misterului lui Cristos, departe de lume, în tăcerea unei vieţi ascunse, este legată într-un fel de ceea ce au trăit Maria şi Ioan. Primii călugări îl numeau pe Ioan „părintele” lor, aşa cum îl menţionează Evagrie Ponticul, iar Epifan din Salamina confirmă că aceştia se reuneau pentru a imita „viaţa Mariei şi a lui Ioan la Efes”. Mai târziu, sfântul Augustin şi mulţi alţii îl vor desemna pe Ioan ca model al vieţii contemplative: „Ioan se află la originea spiritualităţii noastre celei mai înalte. Ca şi el, cei care trăiesc în tăcere cunosc acest dialog misterios al inimilor, invocă prezenţa lui Ioan şi inima lor se înflăcărează.” (Patriarhul Ecumenic Atenagoras, 1972)

Ioan, fiul Mariei

„Numele ucenicului era Ioan. Fiul lui Zebedeu, apostol şi evanghelist, Ioan este cel care a auzit de pe cruce cuvintele lui Cristos: „Femeie, iată fiul tău”. Acesta era un testament admirabil. Ieşind din această lume, Cristos îi dăruieşte Maicii sale un om care îi va fi ca un fiu: Ioan. I-o încredinţează. În urma acestui dar, a acestei încredinţări în mâinile sale, Maria devine mama lui Ioan. Maica lui Dumnezeu a devenit maica omului. Din clipa aceea, Ioan a luat-o „la el” şi a devenit pe pământ păzitorul Maicii Învăţătorului său. Copiii au un drept şi o obligaţie de a avea grijă de mama lor. Dar, mai ales, Ioan devine prin voia lui Cristos fiul Maicii lui Dumnezeu. Iar prin Ioan, fiecare om devine fiul ei.” (Fericitul Ioan-Paul al II-lea, predică la Fatima, 13 mai 1982)

Consecinţe profunde asupra societăţii şi asupra Bisericii

Deşi au existat câţiva preoţi şi militanţi catolici care au susţinut contestaţia, deşi aceasta se simte şi în seminarii (la Bayeux, steagul roşu flutură deasupra seminarului!), deşi la Marsilia se constituie un „grup de erezii experimentale”, majoritatea catolicilor este scandalizată de sloganele anarhiştilor şi ale hedoniştilor şi îl susţine pe generalul De Gaulle.

Criza este însă profundă: din 1971 până în 1975, 960 de preoţi îşi părăsesc slujirea. Biserica este instituţia cea mai atinsă de evenimentele din mai 1968. Cadrul mental al societăţii era catolic şi acum nu mai este. În câţiva ani, în paralel cu creşterea relativismului hedonist (începută înainte de ’68, dar care nu se impune decât odată cu revoluţia), practica religioasă se prăbuşeşte.

Absolutul libertăţii. Odată cu contestarea oricărei autorităţi, societatea se emancipează şi de autoritatea adevărului. Începe o perioadă a relativismului. Dacă libertatea este anterioară adevărului, fiecare societate îşi poate întemeia un sistem de valori fără să se refere la o viziune adevărată asupra persoanei umane.

Progresism. Mai ’68 arată dispreţul faţă de trecut şi de orice tradiţie. Este un fapt vizibil atât în domeniul artei (nu se mai predau tehnici, nu se mai învaţă un „savoir-faire”, contează numai inspiraţia, creativitatea, inovaţia) şi al moralei (apar afirmaţiile de tipul „astăzi nu se mai poate gândi că…”). Se consideră că orice progres este automat un bine. Boutros-Ghali, secretar ONU, spunea pentru a promova avortul: „o concepţie filozofică sau religioasă nu se poate opune progresului umanităţii”. Această mentalitate va atinge în occident şi mulţi creştini, care vor face o confuzie, crezând  că atunci când apără drepturile omului aşa cum le înţeleg anti-creştinii, acţionează pentru progresul umanităţii şi al evangheliei. De exemplu, mgr. Gaillot, episcop de Evreux (suspendat ulterior de Vatican), se declara gata să binecuvânteze cuplurile de homosexuali, sau apăra cu altă ocazie dreptul la blasfem precizând: „ce este sacru, este omul”…

Baze filozofice

Am văzut cât de prezentă este dialectica marxistă în această contestare. Dar noutatea mişcării constă în negaţia moralei tradiţionale. Freud şi Nietzsche se află la începutul acestui mod de a gândi.

Pentru Freud căutarea fericirii este căutarea plăcerii. Orice morală este un „supra-eu”, un element exterior dinamismului personal al subiectului. Morala va fi considerată ca o datorie, şi nimic mai mult. Freud afirmă chiar, în „Totem şi tabu”, că orice complex al lui Oedip (originea oricărei nevroze) îşi are începutul în sentimentele religioase şi morale ale societăţii.

Pentru Nietzsche nu există nici un tabu. Mai mult, pentru el nu există păcat. Omul se desăvârşeşte atunci când se eliberează de noţiunea păcatului.

Într-o lume în care aceste ideologii stăpânesc mentalităţile, nu este oare urgent să redescoperim că morala nu este o datorie, ci o exigenţă internă a iubirii adevărate, o exigenţă care nu se poate descoperi decât într-o experienţă personală?

Pentru Biserică, această redescoperire a fundamentelor moralei nu este oare calea pentru a anunţa evanghelia într-o societate construită pe principiile hedonismului şi ale relativismului?

Un rezumat al întâlnirii cu părintele Martin de la Croix

Manifestări studenţeşti, grevă generală, etc. Putem vorbi însă de o revoluţie, ştiind că la sfârşitul evenimentelor guvernul francez a ieşit întărit? Da, şi în sensul puternic al cuvântului. Din acel moment, o ideologie a cucerit societatea şi mentalitatea occidentală (într-un mod mai puţin violent dar asemănător cu iluminismul în 1789 şi cu marxism-leninismul în 1917). O nouă eră a început.

Context internaţional

Revoluţia din mai 1968 în Franţa se înscrie într-un val de mişcări contestatare studenţeşti care atinge mai multe ţări. Mişcări de protest au existat în 1964 în SUA împotriva războiului din Vietnam, în Italia (1966-1968), în Germania de Vest, etc. În Europa, la baza mişcării se află grupuri troţkiste, minoritare dar foarte active, formate din admiratori ai Chinei lui Mao şi ai Nicaraguei lui Che Guevara. Anglia nu cunoaşte tulburări, dar vede naşterea unei generaţii tinere ce cultivă anti-conformismul ca raţiune de a fi (generaţia rockers, hippies şi mai târziu skinheads). Contestaţia există şi în estul Europei: primăvara de la Praga (1968), susţinută de un parlament studenţesc, încearcă un „comunism cu faţă umană”.

Context social

În occident creşterea economică este însoţită de apariţia unui comportament nou, hedonist. Se răspândeşte semnificativ cumpărarea pe credit, care permite satisfacerea imediată a dorinţelor. Apar idei noi, subversive pentru morala societăţii, de exemplu legiferarea pilulei anticoncepţionale (1967), răspândirea drogurilor. În plan religios, se constată o micşorare semnificativă a vocaţiilor (în Franţa, de la 600 de preoţi hirotoniţi în 1960, se ajunge la numai 340 în 1970).

Evenimente

Au avut loc trei crize succesive: universitară, socială şi politică.

Criza universitară izbucneşte la Nanterre, într-o universitate recent înfiinţată şi renumită pentru climatul ei de agitaţie încă din 1967. Contestaţia este pusă la cale de grupuri de marxişti şi vizează în principal cursurile magistrale şi interdicţia pentru studenţi de a merge în căminele de studente. Atunci când autorităţile iau măsuri ferme, manifestaţiile se extind şi şi în centrul Parisului (3 mai 1968), devenind de asemenea mai violente („noaptea baricadelor” din 11 mai).

Criza socială începe atunci când sindicatele cheamă la o grevă generală de susţinere a studenţilor (13 mai). Aceasta, în mod neaşteptat, se prelungeşte timp de o săptămână. Toată Franţa este paralizată.

Criza va atinge şi nivelul politic. De Gaulle, preşedintele Republicii, depăşit de evenimente, reuşeşte să răstoarne situaţia în favoarea lui anunţând alegerea unui Parlament nou. Pe 30 mai, 500000 de persoane (printre care numeroase personalităţi: Malraux, Mauriac, etc.) defilează pe Champs-Elysées pentru a-şi arăta susţinerea faţă de De Gaulle. Partidele se pregătesc pentru alegeri, greva încetează, dreapta gaulle-istă câştigă detaşat. Din punct de vedere politic, nu putem spune că a avut loc o revoluţie. Însă toate straturile societăţii sunt atinse de o revoluţie pe care o putem numi „mentală” sau „culturală”.

Ideile noi

1. Contestarea oricărei autorităţi.

„Il est interdit d’interdire”, „Ni Dieu, ni maître”, „Professeurs vous êtes vieux et vous nous vieillissez” sunt sloganele întâlnite. Contestaţia atinge societatea întreagă: universităţi, firme, armată, seminarii şi familii.

2. Libertatea anarhică şi hedonistă.

Este contestată orice morală. În special plăcerea şi a sexualitatea sunt considerate ca libere de orice morală. Se formează un grup „sexualitate şi revoluţie”. Inscripţiile de pe ziduri sunt de asemenea provocatoare: „Jouis sans entrave” etc.

În acelaşi moment se naşte feminismul marxist. Dacă sunt puse în discuţie raporturile elev-profesor, muncitor-patron, etc., nu trebuie oare contestate şi raporturile bărbat-femeie? Femeia îşi câştigă libertatea… de a fi un obiect: tot în anii ’70 are loc o adevărată explozie pornografică.

Toate legăturile societăţii, inclusiv cele familiale şi cele dintre bărbat şi femeie, sunt revăzute în mod dialectic. Recunoaştem o perspectivă marxistă, însă nu doar atât. În contestarea oricărei morale se regăseşte gândirea lui Freud, a filozofului german Marcuse (din „Eros şi civilizaţie”) şi a psihanalistului W. Reich (din „Revoluţia sexuală”, 1936).

 – Va urma –

* După Freud, în orice om se află o anumită frică de tată (şi, simbolic, o frică de interdicţiile legii), motiv pentru care este ispitit să îl omoare. Conf. „Totem şi tabu”.