Mănăstirea Sfânta Familie

Iată o rubrică, dedicată promovovării literaturii creștine, căreia i-am dat curs încă de anul trecut. După ce am dechis drumul cu Sfântul Serafim de Sarov și dialogul său cu Motovilov, urmat de „marele mic” text despre căutarea păcii lăuntrice a Părintelui Jean Philippe, a venit rândul unui autor consacrat al creștinătății secolului XX, călugărul trapist¹ american Thomas Merton.

Prima sa carte, Muntele cu șapte trepte, a fost un succes. Este vorba despre o lucrare autobiografică, tipărită în 1948, a drumului său de convertire la Dumnezeul cel Viu și care l-a îndemnat să ceară botezul în sânul Bisericii Catolice.

Cartea pe care o propunem astăzi devine disponibilă cititorilor la doar un an distanță, în 1949, cu titlul origininal în limba engleză New seeds of contemplation. Este vorba despre o serie de reflecții care au ca temă rugăciunea. Chiar dacă autorul face referire adesea la rugăciunea vocală, la recitarea rugăciunii domnești (Tatăl nostru), gândul său se îndreaptă spre rugăciunea tăcută sau contemplativă, aceea în care omul se știe în prezența lui Dumnezeu și asta îi este suficient.

Thomas Merton oferă cu mult realism aproape un itinerar al rugăciunii contemplative. Fără a sări etape, el vorbește adesea despre atât de necesara purificare de atașamentul nesănătos față de noi înșine, mai exact de eul nostru supreficial înclinat spre păcat și dezordine morală, și conduce cititorul spre o conștientizare mai acută a sinelui său profund sau, altfel spus, a indentității sale de fiu al lui Dumnezeu și de om iertat și răscumpărat de Isus Cristos. Călugărul trapist revine adesea în reflecțiile sale asupra omului lăuntric, după cum ar spune Sfântul Paul, iar prin aceasta el se înscrie în marea tradiție a Bibliei și a spiritualității creștine a ceea ce putem numi inima profundă sau centrul sufletului, ca „loc” unde omul este în relație cu Dumnezeu și unde omul este „cel mai mult el însuși”.

Pentru a vă convinge, vă propunem una din semințele sale în speranța că va încolți în sufletele noastre și că va trezi gustul pentru mai mult. O singură mențiune, totuși. Cuvântul meditație, pe care îl folosește Merton, poate creea confuzie deoarece este echivoc. Cred că noi, modernii secolului XXI, când întâlnim acest cuvânt îl asociem spontan cu cel puțin două realități: una rațional occidentală și una oriental (asiatică) mistică. Altfel spus, fie considerăm meditația ca un exercițiu (aș sublinia cuvântul dacă aș putea) cerebral-speculativ unde citim un text pe baza căruia trebuie să producem relecții, idei, gânduri. Fie o înțelegem ca un exercițiu somatic, corporal, prin care căutăm să fim prezenți realității ce ne înconjoară și nouă înșine sau/și căutăm o anumită stare de bine. Fără prentenția de a fi fost exhaustiv, pentru Merton, acest cuvânt desemnează rugăciunea omului credincios care îl caută pe Dumnezeu prin capacitățile sufleului său: voința, afectul, dorința și intelectul. Că una sau alta dintre ele se face mai „simțită”, asta poate depinde de drumul spiritual al fiecăruia, de temperament și, să nu uitam, de harul și Providența lui Dumnezeu. Așadar, propun să consideră cuvântul meditație, folosit de Merton în acest text, ca sinonim cu rugăciunea, așa cum am descris-o mai sus, fie ea vocală sau tăcută.

Adevărata menire a meditației (rugăciunii interioare) este aceasta: să îl învețe pe ostenitor cum să se elibereze de lucrurile create și de preocupările temporalității, în care nu poate găsi decât confuzie, zăpăceală și suferință, și să intre într-o legătură conștientă și afectuoasă cu Dumnezeu, stare care îl va dispune astfel încât să primească de la El ajutorul de care știe că are atâta nevoie și să aducă lui Dumnezeu lauda, mulțumirea și dragostea pe care atunci va fi bucuros să le dăruiască. Reușita meditației nu se va măsura în ideile strălucite pe care le vei avea, în hotărârile importante pe care le vei lua sau în emoțiile și sentimentele apărute în simțurile tale. Ai meditat într-adevăr cu folos atunci când ai ajuns, într-o măsură, să-L înțelegi pe Dumnezeu. Totuși, nici chiar asta nu este exact scopul. În fond, orice om care a trăit această încercare este conștient că pe măsură ce se apropie de Dumnezeu, se pune tot mai puțin problema să Îl înțelegi, pe El sau ceva legat de El.

Astfel, să presupunem că meditația te-a adus în punctul în care te simți derutat și înspăimântat de norul care îl înconjoară pe Dumnezeu, „Care face din întuneric acoperământul Său”. Departe de a-L înțelege, începi să nu mai înțelegi decât propria neputință de a-L cunoaște și începi să crezi că meditația este ceva imposibil și fără speranță. Totuși, cu cât ești mai neajutorat, cu atât mai mult dorești parcă să Îl vezi și să Îl cunoști. Tensiunea dintre dorințele tale și eșecul lor generează o tânjire dureroasă după Domnul pe care nimic nu pare să o poată mângâia.

Crezi că meditația ta a dat greș? Dimpotrivă, această descumpănire, acest întuneric, acest chin al dorinței imposibil de realizat este împlinirea meditației. Căci dacă ea urmărește mai ales să stabilească în sufletul tău o legătură de iubire cu Dumnezeu Cel Viu, atunci, atâta timp cât produce doar imagini, idei și afecte pe care le poți înțelege, simți și evalua, nu și-a îndeplinit menirea până la capăt. Dar când trece dincolo de nivelul priceperii și imaginației tale, te aduce într-adevăr mai aproape de Dumnezeu, căci te transpune în tenebrele unde nu te mai poți gândi la El și în consecință ești forțat să Îl cauți, să Îl chemi, prin credința oarbă și speranță și iubire.

Acesta este momentul în care trebuie să te întărești împotriva gândului de a renunța la rugăciunea lăuntrică; trebuie să te întorci la ea, la ora stabilită din zi, în ciuda greutății, uscăciunii și suferinței pe care le resimți. Până la urmă, propria ta durere și lucrarea tainică a harului te vor învăța ce ai de făcut.

Vei fi poate condus spre o formă extrem de simplă de rugăciune afectivă prin care voința ta, cu foarte puține cuvinte sau cu niciunul, va căuta în întunericul în care este ascuns Dumnezeu, într-un fel de dorință mută, pe jumătate deznădăjduită și totuși supranatural încrezătoare de a-L cunoaște și de a-L iubi.

Sau poate, știind din credință că El este prezent alături de tine și realizând imposibilitatea absolută de a gândi inteligibil despre această realitate imensă și tot ce poate însemna ea, te vei relaxa într-o simplă privire contemplativă care îți va păstra atenția blând conștientă de Domnul ascuns undeva în acest nor adânc, în care și tu te simți chemat să intri.

De atunci înainte trebuie să-ți menții rugăciunea cât mai simplă cu putință. Când vei fi în stare să meditezi din nou, meditează. Dacă îți vine vreo idee, dezvolt-o, dar fără freamăt.

Fratele Vladimir

1. Călugării trapiști sunt o ramură a cistercienilor, care și ei la rândul lor fac parte din marea familie spirituală a Ordinului Benedictin. ↩︎