Mănăstirea Sfânta Familie

Inițial fizician ateu, dr. Nagai își vede treptat convingerile zdruncinate și trece printr-un lent drum interior care îl va conduce la lectura Bibliei și a „Cugetărilor” lui Pascal. Atins de mărturia creștinilor din Nagasaki, hotărăște la 26 de ani să primească botezul și devine apoi membru al Societății Saint-Vincent de Paul. Descoperă scrierile lui Frederic Ozanam, îi vizitează pe bolnavi și pe cei mai săraci, aducându-le ajutorul și susținerea sa, precum și hrană. Se căsătorește cu o tânără foarte credincioasă, Midori, împreună cu care va avea patru copii.

Pe 9 august 1945 la ora 11, bomba atomică explodează la Nagasaki. Dr. Nagai reușește să iasă de sub dărâmături, deși este rănit la carotidă. După ce primește primul ajutor, se alătură celorlalți medici pentru a avea grijă de victime. Întors acasă, își găsește soția complet arsă. Atunci se instalează în locul în care explodase bomba și își construiește acolo o colibă, din resturile vechii sale case. Va predica acolo iertarea. Până la sfârșitul vieții sale, persoane de toate condițiile și clasele sociale, de diferite religii, de la Împărat până la copiii străzii, vor veni să îl viziteze și să îl asculte.

*

Femeia desăvârșită

Femeia de valoare, cine o poate găsi? Ea este mai preţioasă decât coralii din depărtare. Inima soţului ei se încrede în ea şi prada nu-i va lipsi. Ea îi procură binele, şi nu răul, în toate zielele vieţii ei. Ea caută lână şi in şi face lucruri plăcute cu palmele sale. Este ca o corabie de comerţ, de departe aduce hrana ei. Se scoală când încă este noapte şi dă hrană casei sale şi hotărâre slujitoarelor sale. Se gândeşte la un câmp şi-l ia, din rodul palmelor sale plantează o vie. Îşi încinge cu putere coapsele şi-şi întăreşte braţele. Îşi dă seama că este bun câştigul ei şi candela ei nu se stinge noaptea. Mâinile ei se întind spre furcă şi palmele sale apucă fusul. Ea îşi desface palma către cel umil şi-şi întinde mâna către cel nevoiaş. Ea nu se teme de zăpadă pentru casa ei, pentru că toată casa ei este îmbrăcată în [haine] stacojii. Îşi face covoare, îmbrăcămintea ei este din in şi purpură. Soţul ei este cunoscut la porţi când se aşază cu bătrânii ţării. Face tunici şi le vinde, dă cingători negustorului. Este îmbrăcată cu tărie şi strălucire şi râde în faţa zilei următoare. Îşi deschide gura cu înţelepciune şi pe limba ei este legea bunătăţii. Ea păstrează căile casei ei şi nu mănâncă pâinea leneviei. Fiii ei se ridică şi o fac fericită, iar soţul ei o laudă. „Multe fete au făcut bogăţii, dar tu le întreci pe toate”. Falsă este graţiozitatea şi deşartă e frumuseţea femeii, dar cea care se teme de Domnul, ea trebuie lăudată. (Proverbe 31,10-30)

Aproape un milion de leproși îi sunt îndatorați lui Madeleine Boudou, soția lui Raoul Follereau! Fără ea, soțul ei, un „poet al acțiunii” ar fi îmbrățișat oare cu același entuziasm bolnavii din cele patru colțuri ale lumii? El însuși mărturisea: „Cea mai mare șansă a vieții mele a fost soția mea. M-a însoțit în toate leprozeriile din lume. Mi-a fost întotdeauna un sprijin. Adesea, mi-a fost și consolare. (…) Împreună suntem invincibili.”

La vârsta de 15 ani, cei doi au început o lungă logodnă trăită în curăție, care va dura șapte ani. Această perioadă va deveni un fundament solid pentru cuplul lor, cu atât mai necesar atunci când cei doi tineri căsătoriți vor avea de înfruntat dureroasa încercare de a nu putea avea copii. Rămânând uniți cu izvorul viu al sacramentului căsătoriei, ei vor transforma lipsa rodniciei naturale într-o rodnicie spirituală și pastorală extraordinară: de 32 de ori au făcut turul lumii, ținând peste 1200 de conferințe… „Madeleine a luat parte la toate călătoriile. A fost în același timp secretară, confidentă și o sfătuitoare de preț.”

*

Logodiți pentru totdeauna

Te voi logodi cu mine pentru totdeauna. Te voi logodi cu mine în dreptate, în judecată, în milostivire și îndurare. Te voi logodi cu mine în fidelitate și-l vei cunoaște pe Domnul. (Osea 2,21-22)

Fericitul Luigi Beltrame Quattrocchi (1880-1951) și soția sa Maria Corsini (1884-1965) sunt primii soți din istoria Bisericii care nu au fost martiri și care au fost beatificați în virtutea felului în care au trăit sacramentul căsătoriei.

Zilele lor începeau întotdeauna cu Sfânta Liturghie și cu împărtășania. „După ce ieșea din biserică îmi spunea bună dimineața! ca și cum ziua nu începea decât atunci.”… Seara se rugau Rozariul în familie. fără să uite să citească din Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuplul lor s-a zidit astfel ca o mică biserică, hrănindu-și viața spirituală prin sacramente. Familia lor s-a consacrat Inimii Preasfinte a lui Isus și a reînnoit constant această consacrare.

Pentru a scoate în evidență importanța pe care căsătoria a avut-o în viața lor, pentru a scoate în evidență frumusețea vieții de cuplu în ochii Bisericii, sărbătoarea lor a fost fixată pe 25 noiembrie, data aniversară a căsătoriei lor.

„Dragi familii, primim astăzi o confirmare deosebită că drumul sfințeniei parcurs împreună, în cuplu, esete posibil, frumos, extraordinar de rodnic, și că este fundamental pentru binele familiei, al Bisericii și al societății.” (Sf. Ioan-Paul al II-lea, la predica de beatificare)

*

La fel ca în prima zi

De aceea, iată, o voi ademeni, o voi duce în pustiu și-i voi vorbi la inimă! Acolo îi voi da viile ei și Valea Acor ca poartă a speranței. Ea va cânta acolo ca în zilele tinereții ei, ca în ziua când a ieșit din țara Egiptului. În ziua aceea – oracolul Domnului – ea mă va chema «Soțul meu» și nu-mi va mai spune «Stăpânul meu». (Osea 2,16-18)

Nepot al Împăratului Franz-Iosif, îi succede la tron în 1916. Se distinge prin activitatea sa socială și prin încercările sale de a face să înceteze războiul mondial. Exilat în 1918 în insula Madeira, va muri acolo sărac, la vârsta de 34 de ani.

Sărbătoarea liturgică a Fericitului Carol este pe 21 octombrie, data căsătoriei sale cu prințesa Zita de Burbon-Parma. Este ceva neobișnuit în practica Bisericii, care îi sărbătorește de obicei pe sfinți în ziua morții sau a înălțării lor la cele veșnice. Alegerea acestei date ne arată dorința Sfântului Papă Ioan-Paul al II-lea (cel care l-a beatificat) de a vedea ridicați la cinstea altarelor sfinți uniți prin taina căsătoriei.

Ca om de stat, ca soț și tată, ca fiu al Bisericii, sfântul Carol a acceptat suferința și și-a oferit propria viață ca jertfă pentru pace, susținut mereu de iubirea și de credința soției sale.

„Acum trebuie să ne conducem unul pe altul în Cer” – au fost cuvintele adresate de Carol Zitei, în ajunul căsătoriei lor.

*

Iubirea, mai puternică decât timpul

Apoi Laban i-a zis lui Iacob: „Fiindcă eşti fratele meu, îmi vei sluji oare degeaba? Fă-mi cunoscut: care ai vrea să-ţi fie plata?”! Laban avea două fete: cea mai mare se numea Lea, iar cea mai mică, Rahela. Lea avea ochii tandri, iar Rahela era bine alcătuită şi frumoasă la chip. Iacob o iubea pe Rahela şi a zis: „Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahela, fiica ta cea mai mică”. Laban a răspuns: „Mai bine să ţi-o dau ţie decât s-o dau altui om. Rămâi la mine!”. Astfel Iacob a slujit şapte ani pentru Rahela, dar au fost în ochii lui precum câteva alte zile, atât de mult o iubea. ²¹ Iacob i-a zis lui Laban: „Zilele s-au împlinit, dă-mi soţia ca să intru la ea!”. (Gen 29,15-21)

În ciuda atracției sale pentru meditația solitară, sfântul Nicolas de Flue nu a răspuns imediat acestei vocații. Se căsătorește cu o femeie curajoasă, Dorothea Wyss, care îi va da cinci fete și cinci băieți. Se implică în viața politică, fiind consilier în cantonul său din Elveția, și în armată, unde slujește ca ofițer. Deși este un bun tată de familie și un om de mare spirit civic, se retrage, de fiecare dată când are ocazia, în locuri solitare, pentru a se ruga.

La vârsta de cincizeci de ani, decide să își urmeze vocația la contemplație. Îi cere soției acordul pentru a se consacra în întregime lui Dumnezeu. Soția își dă acordul, motiv pentru care va primi ulterior din partea Bisericii recunoașterea pentru eroicitatea virtuților sale. Retrăgându-se în munți, sfântul Nicolae de Flue va trăi într-o sihăstrie, ducând o viață de penitență aspră și o detașare de lume care îl vor face celebru. Nu își va părăsi chilia decât o singură dată, atunci când Elveția era amenințată de un război civil, pentru a fi mediator de pace între părțile adverse.

*

Lăcașul iubirii

Isaac venise de la Beer-Lahai-Roi şi locuia în ţinutul Negheb. La căderea serii, a ieşit Isaac la câmp să se plimbe; şi-a ridicat ochii, a privit şi, iată, veneau nişte cămile. Rebeca şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Isaac. S-a coborât de pe cămilă şi i-a zis servitorului: „Cine este bărbatul acela care merge pe câmp în întâmpinarea noastră?”. Servitorul i-a răspuns: „El este stăpânul meu!”. Atunci ea şi-a luat vălul şi s-a acoperit. Servitorul i-a povestit lui Isaac toate cele pe care le făcuse. Isaac a făcut-o pe Rebeca să intre în cortul Sarei, mama sa. A luat-o pe Rebeca şi ea i-a fost soţie. Isaac a iubit-o şi s-a mângâiat după pierderea mamei sale. (Gen 24,62-67)

Sfinții Acvila și Priscila, soț și soție, locuiau amândoi la Roma, unde se ocupau de fabricarea de corturi. Expulzați prin edictul împăratului Claudiu (pe motiv că „evreii se revoltau în continuu, instigați de un anumit Crestus”, ne spune Suetonius), se stabilesc la Corint și acolo se întâlnesc cu Paul, care lucrează cu ei. Paul îi salută în mai multe din epistolele sale: Rom 16,3; 1Cor 16,19; 2Tm 4,19; Fapte 18.

Ulterior, se stabilesc la Efes și probabil acolo au suferit și martiriul. Viețile lor sunt unite într-o așa măsură, încât nu sunt numiți niciodată unul fără celălalt în cele șase texte biblice care ne vorbesc despre ei.

Datorită unor bărbați și femei ca ei, Evanghelia s-a putut răspândi vie și a ajuns până la noi. Nimic nu se compară cu un cuplu strâns unit, care trăiește  ceea ce Creatorul a vrut pentru umanitate și ceea ce Cristos a venit să ne aducă: o iubire bogată și profundă, care se dăruiește pentru ceilalți.

*

Iubirea: o vocație

Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. Domnul Dumnezeu a plăsmuit din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om ca să vadă cum le va numi. Şi orice nume pe care avea să-l dea omul fiecărei fiinţe vii, acela era numele ei. Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului şi tuturor ființelor câmpului. Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui.

Şi Domnul Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc asupra omului şi el a adormit. Şi a luat una din coastele sale şi a închis locul ei cu carne. Domnul Dumnezeu a făcut o femeie din coasta pe care o luase din om şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată”. De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup. (Gen 2,18-24)

În timpul Adventului, vă invităm să descoperim în fiecare zi un cuplu de sfinți și, prin intermediul lor, să descoperim sfințenia vieții de cuplu, sfințenia vieții de familie. Chemarea la sfințenie se potrivește foarte bine cu chemarea soților de a se iubi și de a se dărui unul altuia până la moarte. Privind la sfinții pe care Biserica i-a ridicat spre cinstea altarelor (sau i-a propus spre beatificare), să descoperim felul în care iubirea lui Dumnezeu poate fi trăită în familia noastră.

Mulțumiri d-lui Laurent Falicon care a „adunat” din istoria Bisericii aceste figuri de cupluri sfinte și ni le-a pus la dispoziție!

Advent binecuvântat! și pe curând!

Text preluat de pe blogul pr. Ioan-Florin Florescu

Textul de mai jos e un pic mai lung ca de obicei, dar, pentru cine are răbdare, este nevoie de toată discuția ca să înțelegem sensul acestei cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Iar pentru cine n-are răbdare, concluzia este aceasta: sunt nenumărate exemple în Scripturi în care se afirmă că Dumnezeu îi pune pe credincioși la încercare (sau, cu cuvântul vechi, îi ispitește). Confuzia vine doar din neînțelegerea cuvântului ispită, perceput exclusiv negativ în limba de azi, dar care avea în trecut și sensurile de ‛încercare’, ‛cercetare’, ‛probă’. Ispitirea de la Dumnezeu (peirasmós, „încercarea”) are un rol pedagogic și este bună pentru edificarea credincioșilor și progresul lor spiritual. Dacă îi cerem totuși lui Dumnezeu „nu ne duce pe noi în ispită”, este din smerenie, din prudență, din înțelegerea și asumarea neputințelor noastre. Versetul acesta ar putea fi perechea simetrică a replicii „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24). Cred, Doamne, dar nu pune la încercare credința mea. Te iubesc, dar nu pune la încercare iubirea mea. Știu că sunt slab, dar primește-mă așa cum sunt și „nu mă duce în ispită/ nu mă pune la încercare”.

Articolul complet aici.