Mănăstirea Sfânta Familie

Pr. Dan SUCIU

Binecuvântarea este unul din actele principale ale religiei (prezentă în toate slujbele) și una din ultimele reminiscențe ale acesteia, într-o lume care pierde sensul transcendenței (să ne gândim la binecuvântarea mașinilor și a altor obiecte, pentru noroc, sănătate și bunăstare). Oamenii cer binecuvântarea dorindu-și ca Dumnezeu să le comunice o parte din energia sa dumnezeiască, un fel de „perfuzie divină” pentru viața și nevoile lor. Și, de fapt, cum am putea primi așa ceva, la modul concret? E de ajuns oare să găsim preotul carismatic, omul potrivit? Un proverb austriac spune că merită să îți tocești o pereche de încălțăminte mergând să primești binecuvântarea unui preot nou sfințit… Ce atitudine interioară trebuie să avem pentru ca binecuvântarea să aducă roade în sufletele noastre?

Prima binecuvântare din Biblie e dată de Dumnezeu… animalelor, și, surprinzător, nu oamenilor (Gen 1,22). Mărturisesc că am fost mirat să descopăr asta, după ce m-am întrebat mult timp dacă la sfințirea caselor trebuia să binecuvântez și animalele prezente… Copiii din acele familii intuiau mai bine cum stau lucrurile lui Dumnezeu, ei pentru care cel mai important moment al sfințirii casei era, este și va fi mereu binecuvântarea pisicii, a iepurașului sau a hamsterului… Da, Dumnezeu binecuvântează animalele, pentru ca ele „să crească și să se înmulțească!” Viața are nevoie de un cuvânt de la Dumnezeu ca să crească și să se împlinească la întreaga ei măsură.

Ce-a de-a doua binecuvântare din Biblie este pentru oameni și seamănă, până la un punct cu cea adresată animalelor: „Creșteți și vă înmulțiți… și stăpâniți!” (Gen 1,28). A treia binecuvântare din Biblie este și mai misterioasă: Dumnezeu binecuvântează „ziua a șaptea”, pentru că a fost ziua odihnei sale (Gen 2,3)… Ce sens poate avea binecuvântarea unei zile?

Câteva pagini mai încolo, citim în Scriptură cum Dumnezeu l-a binecuvântat pe Abraham, ca să devină el însuși izvor de binecuvântare, pentru toate neamurile pământului (Gen 12,1). Dumnezeu vrea să aibă și omul puterea de a binecuvânta, să ia parte la această acțiune specific divină. Promisiunea făcută lui se va împlini în special după ce Abraham va accepta jertfa fiului său Isaac (Gen 22,17).

Un ultim moment impresionant din Biblie pe care îl vom aminti aici sunt jertfele Patriarhilor înainte de a muri. Pe patul de moarte, înainte de a părăsi această lume pentru a intra în veșnicie, Isaac vrea să-și binecuvânteze fiul cel mare (Gen 27). Asistăm însă atunci la un neașteptat „furt de binecuvântare”. Iacob, fiul cel mic, cu ajutorul mamei sale, obține de la tatăl orb binecuvântarea care nu îi era destinată lui. Câteva minute mai târziu, când această substituire de persoane iese la iveală, replica tatălui surprinde: „L-am binecuvântat și binecuvântat va fi!” Isaac nu mai poate schimba nimic. Binecuvântarea rămâne așa cum a fost pronunțată. Fratele „păgubit” nu mai poate decât să ceară, scâncind, ce a mai rămas: „Binecuvântează-mă și pe mine, tată!… Nu mi-ai păstrat și mie binecuvântare, tată?… Tată, oare numai o binecuvântare ai tu?” Să înțelegem aici că binecuvântarea are ceva unic, irepetabil. Ceva se schimbă pentru totdeauna, prin fiecare binecuvântare.

De fapt, asta ne dorim și noi când cerem binecuvântare. Venim la preot, închidem ochii și așteptăm – prin el – un cuvânt de la Dumnezeu, doar pentru noi. Etimologic, binecuvântarea e un „cuvânt de bine”. A binecuvânta ar înseamna deci a grăi pe cineva de bine, pentru a-l face pe acesta să crească. Cuvintele noastre (și, cu atât mai mult, ale lui Dumnezeu) pot face viața să crească, la fel cum o pot răni (spre deosebire de cele ale lui Dumnezeu). Binecuvântarea vestește profetic izbânda vieții cuiva și dă un elan pentru împlinirea ei.

Acest elan, acest impuls, își are originea în Dumnezeu însuși. Preotul care binecuvântează o persoană atestă că Dumnezeu o însoțește El însuși pe drumul ei, și acesta este cel mai puternic izvor de viață și de speranță. Atunci când vrem să primim „puțină energie divină” prin binecuvântare, să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a dat deja totul, dăruindu-ni-se El însuși, prin Fiul său. Cum spunea un părinte de la Bologna, într-o regiune în care binecuvântarea obiectelor e o devoțiune foarte răspândită: „Să nu cerem binecuvântarea ca și cum ne-ar lipsi ceva din bunătatea lui Dumnezeu!”

Am putea spune că binecuvântarea vine numai „de sus în jos”, de la Dumnezeu spre oameni. Însă, ciudat, folosim același cuvânt și pentru a-l binecuvânta noi, oamenii, pe Dumnezeu… Ce nevoie ar avea El de binecuvântarea noastră? Desigur, niciuna. Însă putem înțelege aici altceva, dacă ne gândim că oamenii îl binecuvântează pe Domnul numai atunci când le e bine într-un mod cu totul deosebit, altfel spus atunci când ei ating concret, când văd împlinite în viața lor roadele binecuvântării lui Dumnezeu. Când viața se împlinește în noi, din preaplinul sufletului, îl binecuvântăm pe Dumnezeu. Îi întoarcem binecuvântarea pentru că, de fapt, am ajuns să semănăm cu El, care este plinătatea vieții și izvorul acesteia. Nu mai insistăm să cerem, ci dăruim binecuvântarea. Această atitudine a dăruirii de sine pare să fie cea mai potrivită pentru a da și a primi binecuvântarea divină.

Începem azi Postul, un timp de purificare pentru o creștere sufletească, pentru o apropiere mai mare de Dumnezeu și de oameni. Privit astfel, Postul este un timp binecuvântat, care ne amintește de „ziua a șaptea”, ultima zi a Creației. Avem deci  40 de zile pentru o înnoire a acesteia, prin eforturile noastre, ajutorul celorlalți și binecuvântarea lui Dumnezeu.