Mănăstirea Sfânta Familie

Avem mereu tendința de a-l caracteriza pe Dumnezeu ca cel care este departe de lucrurile acestei lumi. Mai mult, vorbind despre El ca de o ființă superioară sau dominatoare, la ideea de „departe” se adaugă și cea de „concurență” cu realitățile lumii noastre. În balanța discursului, „Ființa supremă” este atât de grea, încât celelalte realități apar neglijabile, de parcă talerul lor ar fi gol… Iată marea dramă a limbajului. Cum să ieșim din această dilemă?

A vorbi despre Dumnezeu nu înseamnă a vorbi despre altceva decât toate lucrurile, ci despre sursa tuturor lucrurilor. Nimic nu e mai important decât să înțelegem această nuanță. Dumnezeu nu e o ființă printre altele, El este originea, principiul tuturor lucrurilor. A pronunța Numele său nu înseamnă a folosi un cuvânt care exclude (cum cred fundamentalistul și ateul), ci un cuvânt inclusiv, mereu atent la creaturi, mereu receptiv, devenind fără încetare tabernacol sau catedrală: fiecare ființă este privită cu o amplitudine verticală, care odihnește inima și o înalță în lumină…

Ascultați cum vorbea Cuvântul Dumnezeiesc în carne și oase: „Priviți la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unul din aceștia” (Mt 6,28-29). Mântuitorul nu spune „Priviți-mă!”, ci: „Priviți la crinii câmpului!”. Acele floricele sălbatice, obișnuite, trecătoare, Cuvântul dumnezeiesc nu le strivește, ci dimpotrivă, privirea sa de iubire le face să apară într-o demnitate regală…

A merge către sursa lucrurilor nu înseamnă a le disprețui, ci a le primi în prospețimea lor și a le însoți în elanul lor. Creatorul nu încetează să ne trimită la creaturile sale ca la copiii săi preaiubiți și, invers, creaturile nu încetează să ne trimită la Creator ca la Tatăl care le zămislește și le mântuiește.

Lumina nu face concurență culorilor. Cu cât este mai puternică, cu atât culorile strălucesc mai tare. Oceanul nu face concurență peștilor. Cu cât este mai întins, au atât peștii se înmulțesc mai mult… Transcendența lui Dumnezeu nu se opune imanenței sale, ci o garantează. Fiind Creatorul infinit diferit de creaturi, El nu intră în rivalitate cu ele și le poate fi infinit de prezent, fără să le diminueze prezența lor proprie, ci dăruindu-le-o.

A vorbi despre Dumnezeu nu înseamnă a turna o placă de beton. Este mai degrabă un răsărit de soare. Un astfel de cuvânt este o lumină nouă. El trebuie să ne permită să vorbim în același timp de Dumnezeu și de o fată, de Cel Veșnic și de AC Milano. Nu glumesc. Aceasta este Judecata de apoi. Ce ne spune Cristos? „Întrucât ați făcut unuia dintr-aceștia mici, mie mi-ați făcut… și întrucât n-ați făcut unuia dintr-aceștia mici, nici mie nu mi-ați făcut” (Mt 31-46). Dumnezeu nu este o Super-Creatură în fața căreia dispare totul, El este Creatorul care face un loc chiar și celor mai mici, care ajunge chiar să se identifice cu ei, fiindcă nu încetează să le dăruiască ființa și să vrea să le împărtășească bucuria sa.

Iată inefabilul: El locuiește în cuvintele noastre de zi cu zi. Nu e retras în Olimp. Este aici, peste tot, în mijlocul unui spital, într-o grădiniță, pe peronul gării, în toaletele publice. Precum lumina care nu se vede, dar face vizibile toate lucrurile. Nu putem vorbi despre El ca de o ființă printre alte ființe, dar nu putem nici să tăcem despre El atunci când vorbim în adevăr despre celelalte lucruri, căci El este principiul și scopul lor. Astfel, întrebarea „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu” ne trimite, nu la un subiect de discuție mai elevat decât altele, ci la o modalitate a cuvântului de o receptivitate absolută.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Pentru unii credincioși și necredincioși, cuvântul „Dumnezeu” este soluția finală, răspunsul universal valabil. Pentru mine, el este o poartă deschisă spre un abis, este mai degrabă o chemare decât un răspuns. Este cuvântul care spune că nu avem ultimul cuvânt. Este Numele care marchează, nu sfârșitul dialogului, ci deschiderea față de ce e diferit de noi, față de ceea ce ne surprinde, față de orice întâlnire. Numele lui Dumnezeu n-ar trebui să ne facă mândri și mulțumiți de noi, el ne cheamă mai degrabă la umilință, atunci când e prezent smerit în discursurile noastre.

La prima vedere, adevăratul credincios e cel care folosește cuvântul „Dumnezeu” în toate situațiile. Iată însă că Domnul le poruncește credincioșilor săi: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care ia în zadar numele său” (Ex 20,7). Așadar, nu cel care nu vorbește de Dumnezeu este pasibil de pedeapsă, ci mai degrabă cel care vorbește vrute și nevrute despre El… Dar ce înseamnă a lua în zadar Numele Domnului?

În primul rând, a lua în zadar Numele înseamnă a-l scufunda în deșertăciunea lumii, a-l banaliza – tentația fundamentalistului. La fundamentalist, cuvântul „Dumnezeu” invadează întregul discurs. El are o intenție bună („Orice ați spune sau ați face, să fie în numele Domnului…”), dublată de constatarea tragică a slăbiciunii minții omenești, pe care numai un cuvânt ceresc o mai poate scoate câtuși de puțin din întuneric. Dar intenția sa se transformă în scuză pentru a nu gândi, iar Numele Domnului devine răspunsul universal, valabil 24h/24… Sartre definea imbecilul ca cel care are răspuns la toate. La fundamentalist, cuvântul „Dumnezeu” devine instrumentul imbecilității desăvârșite. Discursul religios absoarbe/exclude orice alt discurs. Nu mai există un discurs atent, care să pornească de la lucruri, așa cum ne sunt date ele în experiență. E de ajuns să spui „Dumnezeu” și totul se rezolvă. Ce este omul? Făptura lui Dumnezeu. Cât fac doi plus doi? Cât vrea Dumnezeu. „Domnul” înlocuiește toate lucrurile. Și de aceea, orice lucru va sfârși prin a-l înlocui pe Domnul. Această banalizare, în același timp agresivă și defensivă, conduce curând la reacția inversă: ateismul.

Ateul întreabă pe bună dreptate: „De ce-mi vorbești despre Dumnezeu în loc să-mi vorbești de tine, de mine, de noi și de paharul de vin pe care îl bem împreună? De ce-mi vorbești despre ce nu se vede și nu te oprești la cele ce se văd?” Această reacție e sănătoasă ca reacție. Dar, ca răspuns, ea este foarte problematică, deoarece discursul despre Dumnezeu este identificat cu discursul fundamentalist, adică discursul în care cuvântul „Dumnezeu” devine bagheta magică, în care credința exclude rațiunea, mântuirea se opune creației, iar Dumnezeu – autorul lumii „de dincolo” – devine dușmanul lui Dumnezeu – autorul lumii „de aici”.

Ateul și fundamentalistul se aseamănă. Ei au în comun faptul că vorbesc despre Dumnezeu cu aceeași ușurință, fie pentru a-l nega tot timpul, fie pentru a-l vedea peste tot. […] Aceste poziții nu rezolvă o întrebare metafizică fundamentală, care este rădăcina dificultății noastre de a vorbi sau de a nu vorbi despre Dumnezeu. Această întrebare se naște simplu: iată că încep să vă vorbesc despre Dumnezeu. În acel moment, dumneavoastră realizați că nu vă mai vorbesc nici despre fotbal, nici despre criza financiară, nici despre Monica Belluci. Acest fapt este o evidență. Și totuși, aici e problema decisivă: cum să vorbesc în același timp despre Veșnicie și despre ultimul meci al lui Real Madrid? Altfel spus: Cum să vorbesc despre Dumnezeu în așa fel încât discursul meu să nu implice dispreț, ci dimpotrivă tandrețe, față de cele mai mici creaturi ale Sale?  (Va urma.)

 (După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Întrebarea din titlu conține un al treilea element contestabil, ascuns în spatele lui „astăzi”. Acest cuvânt indică o problemă nouă: astăzi trebuie să vorbim despre Cristos unor popoare descreștinate.

Ne-am născut târziu într-o lume bătrână. Prospețimea predicării apostolice a rămas departe în spatele nostru. A avut timp să se facă și să se desfacă. Am putea deplânge situația noastră: „De ce nu sunt trimis misionar la niște sălbatici? În loc de asta sunt trimis la niște europeeni, botezați care au uitat de botezul lor !” Această uitare a apei baptismale este mult mai greu de înfruntat decât apa clocotind, în care vrea să vă fiarbă sălbaticul în candoarea sa. Un canibal e naiv : va mânca niște misionari, apoi își va da seama că sunt mai buni de ascultat decât de mâncat, și atunci le va asculta cuvântul. Cu un descreștinat e mult mai greu, căci acesta crede că îl cunoaște deja pe Cristos și de aceea nu mai ascultă nimic.

Aceasta este problema specială a zilelor noastre. Țara de misiune a devenit o țară a demisiei creștine. Nu mai suntem amenințați nici cu grătarul înroșit, nici cu apa clolotind. Suntem dați afară ca niște agenți comerciali pisălogi : „Știm foarte bine produsul vostru. Nu e practic deloc și avem deja vreo 2 la fel în cămară !”

Există însă cineva și mai surd decât descreștinatul : creștinul însuși. Vreau să spun cel care se mândrește cu acest nume, cel care se crede pe sine credincios în Dumnezeu și se simte suficient de smerit. Acest creștin (cu numele, dar nu cu sufletul) își închipuie că a fost o vreme când era mai ușor să vorbești despre Dumnezeu și se întreabă cu amărăciune dacă lumea noastră post-modernă mai este încă în stare să audă Evanghelia. El regretă creștinătatea de altădată în care totul era ușor, în care se vorbea despre Dumnezeu la fel ca despre ploaie sau timp frumos, iar despre Mântuire la fel ca despre supa de găină. N-am nimic cu supa de găină. Cred însă că este foarte diferită de Crucea lui Cristos. Îndrăznesc următoarea afirmație : a vorbi despre Cristos cu aceeași ușurință ca despre supa de găină, ba chiar a avea nostalgia acestei ușurințe de odinioară, ar fi un obstacol teribil, cu mult mai greu de depășit decât semi-cunoștințele descreștinatului.

Dincolo de toate, ne putem întreba dacă astăzi, în lumea noastră descreștinată, nu este oare mai ușor să vorbim despre Dumnezeu, în măsura în care nu mai putem vorbi despre El ca de o rețetă sau un fapt divers. Cuvântul divin nu este mai greu de auzit astăzi decât în vremea lui Neron sau chiar a lui Isus. „Cuvântul acesta greu este ! Cine poate să-l asculte ?” (In 6,60). Așa a fost primit Cuvântul în persoană…

Greutatea – sau decalajul – este dintotdeauna. De ieri, de azi și de mâine. Sfântul Augustin spunea în prima carte a „Confesiunilor” : „Ce poate spune cel care vorbește despre Tine ? Și cu toate astea, vai de cel care tace despre Tine, căci vorbind, sunt muți”. Toată reflecția noastră [Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu ?] nu se poate situa decât între aceste două afirmații : nu putem vorbi despre Dumnezeu cel inefabil și, în același timp, nu putem tăcea în privința Lui.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)