Mănăstirea Sfânta Familie

Felul în care este formulată această întrebare suscită o a doua reţinere, nu mai puţin gravă. Suntem întrebaţi: „Cum să vorbim despre Dumnezeu?” Or, a vorbi nu înseamnă numai a vorbi despre cineva sau despre ceva, ci înseamnă întotdeauna şi a vorbi cuiva. Întrebarea din titlu nu pare să ia în considerare acest aspect, nu-şi pune problema cui să-i vorbim. Sugerează o vorbire fără un interlocutor anume, fără să se adreseze personal cuiva, ca şi cum calitatea persoanei căreia ne adresăm n-ar conta (spre deosebire de cantitate, care ne interesează, căci am vrea să ne asculte cât mai mulţi).

Este totuşi evident că nu-i vorbim la fel despre Dumnezeu unui marxist sau unui musulman, unui adult sau unui copil, Cristinei sau lui Robert… Dacă le-am vorbi în acelaşi fel, ar fi o anti-vorbire, ar fi o comunicare greşită încă de la rădăcină. Faptul că vorbirea se adresează unei persoane este o dimensiune esenţială a cuvântului. Cel care vorbeşte fără să se adreseze cuiva anume ne duce cu gândul la vorbirea papagalului, iar cel care ascultă un asemenea cuvânt nu va fi atins nici el personal. (Modelul propriu al comunicării fără destinatar este cel al televizorul şi al telespectatorului!) Cel dintâi mai degrabă se uşurează decât vorbeşte, cel de-al doilea primeşte doar ceea ce vrea să audă, ceea ce nu înseamnă a asculta. Discursul devine repetiţie mecanică sau oratorie. Retorica încearcă să compenseze absenţa de destinatar, abilitatea încearcă să mascheze dialogul refuzat. În loc să permită naşterea dialogului, cuvântul devine retorică sau formatare ideologică.

Întrucât vorbesc mereu cuiva, atunci când vreau să spun ceva trebuie să mă las afectat de situaţia interlocutorului meu. Ceea ce vreau să spun se va modifica, dacă nu în ce priveşte conţinutul, măcar în privinţa felului de a prezenta. Dacă nu mă las afectat de celălalt şi de ascultarea sa, dispreţuiesc nu numai alteritatea sa, ci şi însuşi propriul meu cuvânt. Înainte să fie o greşeală morală, este o greşeală faţă de limbajul însuşi, căci pretind o elocvenţă fără interlocutor. Desigur, frazele mele vor fi pline de „iubire de aproapele”, nu voi scuipa pe nimeni, însă îi voi obliga pe toţi să ţină ligheanul în care vărs cuvintele… Fără interlocutor (şi deci fără să-l fi ascultat pe celălalt în prealabil, fără atenţie faţă de persoana căreia îi vorbesc), pot să îndrug multe lucruri adevărate, de fapt nu voi vorbi cu nimeni, sau mai clar: nu voi vorbi.

A pretinde că vorbim despre Dumnezeu fără a-l lua în considerare pe cel căruia îi vorbim nu este vorbire în adevăratul înţeles al cuvântului. Înseamnă a te umfla de aroganţă, a nu căuta altceva decât liniştirea propriei conştiinţe de presiunea imperativului „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia… Evanghelizarea seamănă atunci cu activitatea unui cilindru compactor.

Înainte de orice altceva, trebuie să ne întrebăm cui ne adresăm, cui îi vorbim de Dumnezeu? Să ne întrebăm chiar dacă nu trebuie cumva să ne vorbim mai întâi nouă înşine. Spontan, auzind întrebarea „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu?”, ne gândim că trebuie să le vorbim celorlalţi… Ca şi cum pentru noi întrebarea nu s-ar mai pune. Ca şi cum noi fiind creştini, automat întrebarea se pune doar pentru necreştini. O astfel de gândire ne coboară însă chiar mai jos decât necreştinii. A vorbi de Dumnezeu fără a fi ascultat noi înşine (acum şi mereu) cuvântul său înseamnă a deveni, cum spunea sfântul Augustin, „un predicator deşert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru” (Conc. Vat II, Dei Verbum 25).

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Cel puţin trei aspecte frapează de la bun început în formularea acestei întrebări.

În primul rând faptul că întrebăm „Cum” şi nu „De ce?” nici „Ce înseamnă să vorbim despre Dumnezeu?”, nici măcar „Cine este Dumnezeu?” sau mai simplu „Ce înseamnă a vorbi?”. Procedăm de parcă întrebările „ce” şi „de ce” ar fi deja rezolvate, ca şi cum am şti precis din start despre ce/cine e vorba şi de ce trebuie să o facem, şi nu ne-ar mai rămâne decât să ne gândim cum să o facem, adică ce mijloace să folosim. (…)

Întrebarea „cum” ne orientează direct spre practică. Întrebările „ce” şi „de ce” ne lasă la nivelul teoriei. Întrebarea „cum” ne obligă să coborâm din cerurile speculaţiei abstracte, pentru a ne raporta fără ocolişuri la concretul existenţei. Ştiinţa modernă are tendinţa generală să neglijeze întrebările „ce” şi „de ce” în favoarea lui „cum?”. Vrea să afle „cum merge?”, „cum funcţionează?” pentru o mai mare putere de control. Nimic mai practic, desigur, dar tocmai din acest motiv viziunea aceasta se reduce la una pur utilitaristă… Întrebarea fundamentală nu mai este cea a bătrânei metafizici „Care este cauza fiinţelor?”, ci se enunţă în termeni pragmatici, al căror caracter concret şi constructiv sare în ochi: „Unde e telecomanda?”.

Cine întreabă „cum?” înainte de a şti „de ce” cade în această fascinaţie a telecomandei. Acest lucru se întâmplă şi în interiorul Bisericii. Mulţi îşi închipuie că punctul decisiv al „noii evanghelizări” (ceea ce o va face „nouă”) constă în adoptarea „noutăţilor”, ameliorarea metodelor de comunicare, folosirea noilor tehnologii. Evanghelia nu funcţionează suficient de bine prin ea însăşi. Ne trebuie Evanghelia plus multimedia, Faţa lui Dumnezeu plus Facebook, Sfântul Duh plus Twitter. Vestea cea Bună era în aşteptarea Ştirilor…

Lumea noastră pe aceste şine merge. Înmulţim mijloacele, însă nu mai ştim scopul lor, devin ele însele scopuri. Se perfecţionează şi ne măresc fără încetare „puterea”, şi nu fac în realitate decât să ne distragă atenţia de la pierderea oricărui sens. (…) Nu mai ştim ce e important să comunicăm şi atunci nu mai comunicăm decât comunicarea. Oamenii trebuie să comunice între ei, iată ce trebuie, iar mijloacele de comunicare trebuie să fie din ce în ce mai fluide şi mai atrăgătoare. Şi devin atât de atrăgătoare încât sfârşesc prin a împiedica însăşi comunicarea, devenită atât de fluidă încât nu mai aflăm nimic solid.

Ai telecomanda în mâini, nu mai contează programul, le poţi schimba cum vrei. Multimedia devine o chestie în sine, nu mai contează dacă e vorba de ceva care merită, atâta vreme cât e ceva „super”, „cool”, „fun”… Golită de orice conţinut, comunicarea nu ne mai înspăimântă prin goliciunea ei, căci este distractivă. Mijlocul fără scop devine din ce în ce mai ludic.

Astfel, nu-l mai vezi pe omul pe lângă care treci, captivat fiind de ecranul pe care-l ţii în mână. La urma urmei, însuşirile virtuale ale tipului respectiv sunt mult mai „super”, „cool”, decât el însuşi, lihnit de foame şi imposibil de downloadat. Şi de altfel, ce-aţi avea să vă spuneţi? Dialogul e periculos. Riscă să-ţi deschidă ochii asupra celuilalt şi să-ţi aducă aminte că şi tu trebuie să mori în curând. Simplul fapt de a-l privi în faţă îţi dezvăluie prea mult duritatea vieţii. Deci cel mai bine e să te îndepărtezi şi să te conectezi cu el pe vre-un forum, să schimbaţi poze pe „zidurile” voastre, într-un cuvânt comunicarea voastră să ascundă nulitatea a ceea ce vă spuneţi.

A întreba „cum să vorbim?” ne îndepărtează de celelalte întrebări „ce/cine?” şi „de ce?”, şi astfel e o plasă. Căutăm să ştim cum să vorbim de Dumnezeu în secolul nostru hi-tech, însă de la bun început a câştigat secolul. Ne-a convertit fară ca măcar să ne dăm seama.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Dumnezeu poate fi subiect de conversaţie? Putem vorbi despre el între ultimele rezultate din Cupa Europei şi următorul buletin meteo? Sau poate e mai bine să avem despre el un discurs savant, să facem din el un frumos discurs teologic, să îl resituăm între antinomiile lui Kant şi genealogiile lui Nietzsche? Gura care tocmai a spus „Dă-mi sarea!” sau „Trăiască Franţa puternică!” sau „Sunteţi frumoasă, Monica, pot să trec pe la dvs.?”, are oare dreptul să spună ceva despre divin? De altfel, cuvântul „Dumnezeu” poate fi oare un cuvânt printre altele într-o frază, un cuvânt îngroşat sau scris cu majusculă? Infinitul poate fi cuprins în câteva litere? Nu-l diminuăm oare tocmai în clipa în care pretindem că-l preamărim? Sau nu-l onorăm oare tocmai atunci când vrem să scăpăm de el pentru totdeauna?

Cel puţin două categorii de persoane nu se complică cu aceste dificultăţi: fundamentalistul şi ateul. Amândoi vorbesc despre Dumnezeu vrute şi nevrute. Astfel că alte două categorii se vor ridica împotriva unei astfel de aroganţe: agnosticul şi creştinul ascuns. Aceştia iau partea celor care nu mai spun nimic.

Mai sunt şi cei care nu se regăsesc în această împărţire cvadripartită. Cei care nu pot vorbi despre Dumnezeu, dar pot încă şi mai puţin să tacă. Iată-i bâlbâind, silabisind, căutându-şi cuvintele, clovni care trebuie să mărturisească despre ceea ce este mai mare decât ei… Ei sunt trimişi ca vestitori ai „Împărăţiei”, în vreme ce-şi fac cumpărăturile la Carrefour. Ei au fost numiţi „lumina lumii”, în vreme ce bâjbâie în casă să găsească întrerupătorul. În sfârşit ei se ştiu fii ai Domnului infinit şi nu mai puţin fii ai Lenuţei şi ai lui Gheorghe, finiţi, extrem de finiţi…

Fabrice Hadjadj, „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu. Anti-manual de evanghelizare”. Editura Salvator, Paris, 2012. Premiul „Spiritualités d’aujourd’hui” 2013