Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate Autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori,
Vă mulţumesc că aţi venit aşa de numeroşi la această ultimă Audienţă generală a mea.
Mulţumesc din inimă! Sunt cu adevărat emoţionat! Şi văd Biserica vie! Şi cred că trebuie să spunem un mulţumesc şi Creatorului pentru timpul frumos pe care ni-l dăruieşte acum când mai e încă iarnă.
Ca apostolul Paul în textul biblic pe care l-am ascultat (cf. Col 1,3-6), şi eu simt în inima mea că trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Dumnezeu, care conduce şi face să crească Biserica, Lui care seamănă Cuvântul său şi astfel alimentează credinţa în poporul său. În acest moment sufletul meu se lărgeşte şi îmbrăţişează întreaga Biserică răspândită în lume; şi-i aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru “veştile” pe care în aceşti ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credinţa în Domnul Isus Cristos şi despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii şi-l face să trăiască în iubire şi despre speranţa care ne deschide şi ne orientează spre viaţa în plinătate, spre patria din cer.
Simt că-i port pe toţi în rugăciune, într-un prezent care este cel al lui Dumnezeu, unde adun fiecare întâlnire, fiecare călătorie, fiecare vizită pastorală. Totul şi pe toţi îi adun în rugăciune pentru a-i încredinţa Domnului: pentru ca să avem cunoaştere deplină a voinţei sale, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, şi pentru ca să putem să ne comportăm în mod vrednic de El, de iubirea sa, aducând roade prin orice faptă bună (cf. Col 1,9-10).
În acest moment, există în mine o mare încredere, pentru că ştiu, ştim noi toţi, că Cuvântul adevărului Evangheliei este forţa Bisericii, este viaţa sa. Evanghelia purifică şi reînnoieşte, aduce rod, oriunde comunitatea credincioşilor o ascultă şi primeşte harul lui Dumnezeu în adevăr şi în caritate. Aceasta este încrederea mea, aceasta este bucuria mea.
Când, la 19 aprilie în urmă cu aproape opt ani, am acceptat să asum slujirea petrină, am avut certitudinea fermă care m-a însoţit mereu: această certitudine a vieţii Bisericii din Cuvântul lui Dumnezeu. În acel moment, aşa cum am exprimat deja de mai multe ori, cuvintele care au răsunat în inima mea au fost: Doamne, de ce îmi ceri asta şi ce anume îmi ceri? Este o povară mare aceea pe care mi-o pui pe umeri, dar dacă Tu îmi ceri asta, la cuvântul tău voi arunca năvoadele, fiind sigur că Tu mă vei conduce, chiar şi cu toate slăbiciunile mele. Şi după opt ani pot spune că Domnul m-a condus, mi-a fost aproape, am putut să percep zilnic prezenţa sa. A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme. Dar am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca. Şi pentru aceasta inima mea este astăzi plină de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a făcut să nu lipsească niciodată întregii sale Biserici şi chiar şi mie consolarea sa, lumina sa, iubirea sa.
Suntem în Anul Credinţei, pe care l-am voit pentru a întări tocmai credinţa noastră în Dumnezeu într-un context care pare să-l pună tot mai mult pe planul al doilea. Aş vrea să vă invit pe toţi să reînnoim încrederea fermă în Domnul, să ne încredinţăm ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că acele braţe ne susţin mereu şi sunt ceea ce ne permite să mergem în fiecare zi, chiar şi în oboseală. Aş vrea ca fiecare să se simtă iubit de acel Dumnezeu care l-a dăruit pe Fiul său pentru noi şi care ne-a arătat iubirea sa fără margini. Aş vrea ca fiecare să simtă bucuria că este creştin. Într-o frumoasă rugăciune care ar trebui recitată zilnic dimineaţa se spune: “Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc cu toată inima mea. Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat, pentru că m-ai făcut creştin…”. Da, să fim bucuroşi pentru darul credinţei; este binele cel mai preţios, pe care nimeni nu ni-l poate lua! Să-i mulţumim Domnului pentru asta în fiecare zi, cu rugăciunea şi cu o viaţă creştină coerentă. Dumnezeu ne iubeşte, dar aşteaptă ca să-l iubim şi noi!
Dar nu numai lui Dumnezeu vreau să-i mulţumesc în acest moment. Un Papă nu este singur la conducerea bărcii lui Petru, chiar dacă este prima sa responsabilitate. Eu nu m-am simţit niciodată singur în purtarea bucuriei şi a poverii slujirii petrine; Domnul a pus lângă mine atâtea persoane care, cu generozitate şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică, m-au ajutat şi au fost aproape de mine. Înainte de toate voi, iubiţi Fraţi Cardinali: înţelepciunea voastră, sfaturile voastre, prietenia voastră au fost preţioase pentru mine; Colaboratorii mei, începând de la Secretarul meu de Stat care m-a însoţit cu fidelitate în aceşti ani; Secretariatul de Stat şi întreaga Curie Romană, precum şi toţi cei care, în diferitele sectoare, prestează slujirea lor faţă de Sfântul Scaun: sunt multe feţe care nu ies în evidenţă, rămân în umbră, dar tocmai în tăcere, în dăruirea cotidiană, cu spirit de credinţă şi umilinţă au fost pentru mine un sprijin sigur şi vrednic de încredere. Un gând special se îndreaptă către Biserica de Roma, Dieceza mea! Nu pot să-i uit pe Fraţii întru Episcopat şi întru Preoţie, persoanele consacrate şi întregul popor al lui Dumnezeu: în vizitele pastorale, în întâlniri, în audienţe, în călătorii, am perceput mereu mare atenţie şi afect profund; dar şi eu i-am iubit pe toţi şi pe fiecare, fără deosebiri, cu acea caritate pastorală care este inima oricărui Păstor, mai ales a Episcopului de Roma, a Succesorului Apostolului Petru. În fiecare zi l-am purtat pe fiecare dintre voi în rugăciune, cu inima de tată.
Aş vrea ca salutul meu şi mulţumirea mea să ajungă apoi la toţi: inima unui Papă se lărgeşte la lumea întreagă. Şi aş vrea să exprim recunoştinţa mea Corpului diplomatic de pe lângă Sfântul Scaun, care face prezentă marea familie a naţiunilor. Aici mă gândesc şi la toţi cei care lucrează pentru o bună comunicare şi cărora le mulţumesc pentru slujirea lor importantă.
La acest punct aş vrea să mulţumesc din inimă şi tuturor persoanelor numeroase din toată lumea, care în ultimele săptămâni mi-au trimis semne emoţionante de atenţie, de prietenie şi de rugăciune. Da, Papa nu este niciodată singur, acum experimentez asta încă o dată într-un mod aşa de mare încât atinge inima. Papa aparţine tuturor şi foarte multe persoane se simt foarte aproape de el. Este adevărat că primesc scrisori de la cei mari ai lumii – de la şefii de stat, de la conducătorii religioşi, de la reprezentanţii lumii culturii etc. Dar primesc şi foarte multe scrisori de la persoane simple care-mi scriu pur şi simplu din inima lor şi mă fac să simt afectul lor, care se naşte din faptul de a fi împreună cu Cristos Isus, în Biserică. Aceste persoane nu-mi scriu aşa cum se scrie de exemplu unui principe sau unui mare om care nu este cunoscut. Îmi scriu ca fraţi şi surori sau ca fii şi fiice, cu sentimentul unei legături familiare foarte afectuoase. Aici se poate atinge cu mâna ce anume este Biserica – nu o organizaţie, o asociaţie cu scopuri religioase sau umanitare, ci un trup viu, o comuniune de fraţi şi surori în Trupul lui Isus Cristos, care ne uneşte pe toţi. A experimenta Biserica în acest mod şi aproape a putea atinge cu mâinile forţa adevărului său şi a iubirii sale este motiv de bucurie, într-un timp în care atâţia vorbesc despre declinul ei. Dar vedem cum Biserica este vie astăzi!
În aceste ultime luni, am simţit că forţele mele erau diminuate şi i-am cerut lui Dumnezeu cu insistenţă, în rugăciune, să mă lumineze cu lumina sa pentru a mă face să iau decizia cea mai corectă nu pentru binele meu, ci pentru binele Bisericii. Am făcut acest pas în deplină conştiinţă despre gravitatea şi chiar noutatea sa, dar cu o profundă seninătate a sufletului. A iubi Biserica înseamnă a avea şi curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe noi înşine.
Aici permiteţi-mi să mă întorc încă o dată la ziua de 19 aprilie 2005. Gravitatea deciziei a fost tocmai şi în faptul că începând din acel moment eram angajat totdeauna şi pentru totdeauna de către Domnul. Totdeauna – cel care asumă slujirea petrină nu mai are nici o privacy. Aparţine totdeauna şi în totalitate tuturor, întregii Biserici. Vieţii sale îi este, ca să spunem aşa, luată totalmente dimensiunea privată. Am putut experimenta, şi experimentez exact acum, că unul primeşte viaţa chiar atunci când o dăruieşte. Mai înainte am spus că multe persoane care-l iubesc pe Domnul îl iubesc şi pe Succesorul sfântului Petru şi sunt afecţionate de el; că Papa are cu adevărat fraţi şi surori, fii şi fiice în toată lumea şi că se simte în siguranţă în îmbrăţişarea comuniunii voastre; pentru că nu-şi mai aparţine sieşi, aparţine tuturor şi toţi îi aparţin lui.
Acel “totdeauna” este şi un “pentru totdeauna” – nu mai există o întoarcere în privat. Decizia mea de a renunţa la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul sfântului Petru. Sfântul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi de mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viaţă, care, activă sau pasivă, aparţine total lucrării lui Dumnezeu.
Mulţumesc tuturor şi fiecăruia şi pentru respectul şi înţelegerea cu care aţi primit această decizie aşa de importantă. Eu voi continua să însoţesc drumul Bisericii cu rugăciunea şi reflecţia, cu acea dedicare Domnului şi Miresei sale pe care am încercat s-o trăiesc până acum în fiecare zi şi pe care aş vrea s-o trăiesc mereu. Vă cer să mă amintiţi în faţa lui Dumnezeu şi mai ales să vă rugaţi pentru Cardinali, chemaţi la o misiune aşa de relevantă, şi pentru noul Succesor al Apostolului Petru: Domnul să-l însoţească cu lumina şi forţa Duhului său.
Să invocăm mijlocirea maternă a Fecioarei Maria Mama lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru ca să ne însoţească pe fiecare dintre noi şi întreaga comunitate eclezială; Ei să ne încredinţăm, cu profundă încredere.
Dragi prieteni! Dumnezeu conduce Biserica sa, o susţine mereu şi mai ales în momentele dificile. Să nu pierdem niciodată această viziune de credinţă, care este unica adevărată viziune a drumului Bisericii şi al lumii. În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie mereu certitudinea bucuroasă că Domnul este alături de noi, nu ne abandonează, ne este aproape şi ne învăluie cu iubirea sa. Mulţumesc!
Mănăstirea Sfânta Familie 