Mănăstirea Sfânta Familie

Sâmbătă 23 februarie 2013, la 14.30, învăţătură cu fratele Dan

„(…) Realitatea are ceva infinit. Nu voi putea spune niciodată „cunosc desăvârşit inima omului”. Nu voi putea spune niciodată că am atins profunzimea inteligenţei umane. Inteligenţa care cercetează realitatea, care scrutează inteligenţa umană şi care încearcă să coopereze cu omul, are ceva cvasi-infinit. Iar această căutare infinită a adevărului mă pasionează deoarece în fond, ea ne permite să revenim mereu la cel care este sursa a toate. De exempu o viziune de înţelepciune nu prea mai există astăzi din punct de vedere filozofic, în vreme ce ea este de o bogăţie inepuizabilă atunci când am descoperit existenţa lui Dumnezeu şi atunci când am descoperit că sunt dependent de această realitate primă în adâncul fiinţei mele, că există un creator, un creator a ceea ce sunt, al fiinţei mele, al sufletului meu spiritual. În această lumină pot încerca fără încetare să înţeleg importanţa şi interesul a ceea ce sunt, al prietenului meu şi al lumii. Aici cred că există o privire contemplativă infinită. În fond, filozofia a devenit repetitivă deoarece ea nu mai este contemplativă” (Interviu cu părintele Marie-Dominique Philippe, 1994)

.

Transcriem mai jos cuvântul Papei Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri 13.02.13 (traducerea ne aparţine). Să ne rugăm pentru Sfântul Părinte şi pentru un succesor după inima lui Dumnezeu. Domnul ne va călăuzi!

După cum ştiţi, am hotărât – mulţumesc pentru simpatia voastră – am hotărât să renunţ la slujirea pe care Domnul mi-a încredinţat-o pe 19 aprilie 2005. Am făcut acest lucru în deplină libertate pentru binele Bisericii, după ce m-am rugat îndelung şi mi-am examinat conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, pe deplin conştient de gravitatea acestui act, dar tot la fel de conştient de a nu mai fi în măsură să îndeplinesc ministerul petrin cu forţa pe care acestă slujire o cere. Certitudinea că Biserica este a lui Cristos mă susţine şi mă luminează. Cristos nu va înceta niciodată să o călăuzească şi să aibă grijă de ea. Vă mulţumesc tuturor pentru dragostea şi rugăciunea cu care m-aţi însoţit… Mulţumesc, în aceste zile deloc uşoare pentru mine, am simţit aproape fizic puterea rugăciunii pe care mi-o dă iubirea Bisericii, rugăciunea voastră. Rugaţi-vă în continuare pentru mine, pentru Biserică, pentru viitorul Papă. Domnul ne va călăuzi.

Ca reprezentant al Sfântului Părinte în România, doresc să vă încurajez să intraţi într-un contact viu, personal, cu Cristos. Înainte de toate prin rugăciune. Cuvântul lui Dumnezeu să fie centrul vieţii voastre spirituale. Vă invit aşadar la o citire asiduă a Sfintelor Scripturi însoţită de rugăciune. Este vorba de a-l asculta pe Cristos: „A-l asculta pe Cristos şi a fi supuşi glasului său, aceasta este calea prin excelenţă, singura care duce la plinătatea bucuriei şi a iubirii”. (Deus caritas est) (…)

„Ce ne-ar mai putea mântui dacă nu iubirea?” Iubirea în adevăr. Cuvântul „adevăr” asumă o particulară densitate la Benedict al XVI-lea. Papa lansează dialogul cu o cultură laică, dar în acelaşi timp denunţă laicismul intolerant care vrea să lege convingerile religioase cu sfera privată, ameninţând astfel principiile democratice.

Există de asemenea nihilismul celor care neagă existenţa oricărui adevăr. În faţa acestei culturi Papa confirmă motivele creştinilor de a avea o credinţă clară în Dumnezeul Întrupat. O credinţă însoţită de o mare încredere în raţiune, în raţionament.

În multe părţi ale lumii şi, mai ales, din păcate, în bătrâna Europă, există astăzi şi o ciudată şi periculoasă uitare a lui Dumnezeu. Oamenii au impresia că totul merge la fel chiar şi fără El. Dar în acelaşi timp există şi un sentiment de frustare, de nemulţumire faţă de tot şi de toţi, şi multă lume e gânditoare: avem nevoie de idealuri înalte, avem nevoie de cineva care să ne arate calea către pace, către fericire, către iubire. Şi acest Cineva este Isus Cristos, Domnul. (…)

Să-i mulţumim Domnului pentru că ne-a dăruit un Papă la înălţimea timpurilor în care trăim, un Papă după inima lui Cristos. Un Papă cu chipul zâmbitor şi luminos, cu sobrietate în gesturi, claritate în gândire, iubire în cuvânt, atenţie delicată faţă de fiecare persoană pe care o întâlneşte. Un om care lasă să se întrevadă o pace profundă, seninătatea celui care l-a întâlnit pe Cel care dăruieşte adevărata pace, Isus.

(Extras din cuvântul de învăţătură al Excelenţei Sale Nunţiul Apostolic în România, monseniorul Francisco-Javier Lozano, la Mănăstirea Sfânta Familie, 28 ianuarie 2013)

Întreaga viaţă a sfântului Toma d’Aquino a fost consacrată unei căutări asidue a adevărului. La Monte Cassino, afirmă Guillermo de Tocco, „îl vedeam condus de un instinct divin, căutând într-un mod surprinzător să-l cunoască pe Dumnezeu, pe care nu-l cunoştea”. „Nu vorbea mult: începuse deja, în tăcere, să mediteze în sine.”

Când familia sa îl întemniţă, cuprinsă de mânie la aflarea veştii intrării sale în Ordinul Fraţilor Predicatori, se spune că „Dumnezeu, în milostivirea sa, l-a luminat într-atât cu razele unei inteligenţe spirituale încât a reuşit să citească Biblia în întregime, în acest răstimp”.

Tânăr student al lui Albert cel Mare, la Köln, ni se spune că „ascundea în tăcere, sub vălul unei uimitoare simplităţi, tot ce îl învăţa Maestrul şi ce îi inspira Dumnezeu în milostivirea sa, astfel că fraţii săi au început să-l strige «Boul mut»”. (…)

Dintre toate trăsăturile vieţii sale, cele mai pomenite de martorii procesului de canonizare au fost tenacitatea muncii şi capacitatea extraordinară de concentrare, de contemplaţie.  (…)

O viaţă închinată numai căutării adevărului şi contemplării lui Dumnezeu şi a tainelor sale dă mărturie în chip minunat despre Absolutul Adevărului, cu atât mai mult cu cât vine din partea cuiva care a ales, în mod deliberat şi în ciuda tuturor vicisitudinilor, această cale. Ştim cât de mult şi-a dorit fratele Toma să intre în Ordinul Sfântului Dominic pentru a se dedica cu toată generozitatea contemplării adevărului, căutării lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Se poate spune că cea dintâi dorinţă a sa, cea care îi orientează întreaga viaţă – dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu – este legată, concretizată de această alegere: să-l urmeze pe Cristos ca un cerşetor, ca un sărac, cu gândul că aceasta era calea cea mai eficace de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a-l cunoaşte.

Căutarea contemplativă a lui Dumnezeu aduce în viaţa fratelui Toma o slujire dezinteresată, precum şi o mare umilinţă şi blândeţe. Acest om atât de inteligent, genial, e foarte blând în disputele cu cei care nu gândesc ca el, pentru că este ucenicul Celui „blând şi smerit cu inima”. De-a lungul vieţii sale, care a fost o muncă neîncetată, el ne apare ca acel slujitor al lui Cristos, credincios şi blând, ca acel slujitor sărac şi smerit. Este cu adevărat modelul teologului, care pune în întregime puterile minţii şi inimii sale în slujba credinţei în cuvântul lui Dumnezeu, în slujba credinţei în misterul lui Cristos.

Ultimele cuvinte pe care i le adresează, înainte de a muri, lui Isus, prezent sub chipul Euharistiei, sunt semnificative: „Te primesc, preţ al mântuirii sufletului meu; te primesc, viatic al peregrinării mele, din iubire pentru tine am cercetat, vegheat, trudit, predicat şi învăţat: nu am spus niciodată nimic împotriva ta, dar de voi fi spus ceva din ignoranţă, n-am să rămân ferecat întru aceasta; iar de am spus ceva greşit, las totul spre îndreptare Bisericii romane”.

(Extras din cartea părintelui Marie-Dominique Philippe, „Sfântul Toma, învățător şi mărturisitor al lui Cristos”)