Ultima binecuvântare. Mulțumim, Sanctitate!
Ultima audienţă generală a Papei Benedict al XVI-lea, Piața San Pietro, 27 februarie 2013
Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate Autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori,
Vă mulţumesc că aţi venit aşa de numeroşi la această ultimă Audienţă generală a mea.
Mulţumesc din inimă! Sunt cu adevărat emoţionat! Şi văd Biserica vie! Şi cred că trebuie să spunem un mulţumesc şi Creatorului pentru timpul frumos pe care ni-l dăruieşte acum când mai e încă iarnă.
Ca apostolul Paul în textul biblic pe care l-am ascultat (cf. Col 1,3-6), şi eu simt în inima mea că trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Dumnezeu, care conduce şi face să crească Biserica, Lui care seamănă Cuvântul său şi astfel alimentează credinţa în poporul său. În acest moment sufletul meu se lărgeşte şi îmbrăţişează întreaga Biserică răspândită în lume; şi-i aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru “veştile” pe care în aceşti ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credinţa în Domnul Isus Cristos şi despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii şi-l face să trăiască în iubire şi despre speranţa care ne deschide şi ne orientează spre viaţa în plinătate, spre patria din cer.
Simt că-i port pe toţi în rugăciune, într-un prezent care este cel al lui Dumnezeu, unde adun fiecare întâlnire, fiecare călătorie, fiecare vizită pastorală. Totul şi pe toţi îi adun în rugăciune pentru a-i încredinţa Domnului: pentru ca să avem cunoaştere deplină a voinţei sale, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, şi pentru ca să putem să ne comportăm în mod vrednic de El, de iubirea sa, aducând roade prin orice faptă bună (cf. Col 1,9-10).
În acest moment, există în mine o mare încredere, pentru că ştiu, ştim noi toţi, că Cuvântul adevărului Evangheliei este forţa Bisericii, este viaţa sa. Evanghelia purifică şi reînnoieşte, aduce rod, oriunde comunitatea credincioşilor o ascultă şi primeşte harul lui Dumnezeu în adevăr şi în caritate. Aceasta este încrederea mea, aceasta este bucuria mea.
Când, la 19 aprilie în urmă cu aproape opt ani, am acceptat să asum slujirea petrină, am avut certitudinea fermă care m-a însoţit mereu: această certitudine a vieţii Bisericii din Cuvântul lui Dumnezeu. În acel moment, aşa cum am exprimat deja de mai multe ori, cuvintele care au răsunat în inima mea au fost: Doamne, de ce îmi ceri asta şi ce anume îmi ceri? Este o povară mare aceea pe care mi-o pui pe umeri, dar dacă Tu îmi ceri asta, la cuvântul tău voi arunca năvoadele, fiind sigur că Tu mă vei conduce, chiar şi cu toate slăbiciunile mele. Şi după opt ani pot spune că Domnul m-a condus, mi-a fost aproape, am putut să percep zilnic prezenţa sa. A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme. Dar am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca. Şi pentru aceasta inima mea este astăzi plină de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a făcut să nu lipsească niciodată întregii sale Biserici şi chiar şi mie consolarea sa, lumina sa, iubirea sa.
Suntem în Anul Credinţei, pe care l-am voit pentru a întări tocmai credinţa noastră în Dumnezeu într-un context care pare să-l pună tot mai mult pe planul al doilea. Aş vrea să vă invit pe toţi să reînnoim încrederea fermă în Domnul, să ne încredinţăm ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că acele braţe ne susţin mereu şi sunt ceea ce ne permite să mergem în fiecare zi, chiar şi în oboseală. Aş vrea ca fiecare să se simtă iubit de acel Dumnezeu care l-a dăruit pe Fiul său pentru noi şi care ne-a arătat iubirea sa fără margini. Aş vrea ca fiecare să simtă bucuria că este creştin. Într-o frumoasă rugăciune care ar trebui recitată zilnic dimineaţa se spune: “Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc cu toată inima mea. Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat, pentru că m-ai făcut creştin…”. Da, să fim bucuroşi pentru darul credinţei; este binele cel mai preţios, pe care nimeni nu ni-l poate lua! Să-i mulţumim Domnului pentru asta în fiecare zi, cu rugăciunea şi cu o viaţă creştină coerentă. Dumnezeu ne iubeşte, dar aşteaptă ca să-l iubim şi noi!
Dar nu numai lui Dumnezeu vreau să-i mulţumesc în acest moment. Un Papă nu este singur la conducerea bărcii lui Petru, chiar dacă este prima sa responsabilitate. Eu nu m-am simţit niciodată singur în purtarea bucuriei şi a poverii slujirii petrine; Domnul a pus lângă mine atâtea persoane care, cu generozitate şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică, m-au ajutat şi au fost aproape de mine. Înainte de toate voi, iubiţi Fraţi Cardinali: înţelepciunea voastră, sfaturile voastre, prietenia voastră au fost preţioase pentru mine; Colaboratorii mei, începând de la Secretarul meu de Stat care m-a însoţit cu fidelitate în aceşti ani; Secretariatul de Stat şi întreaga Curie Romană, precum şi toţi cei care, în diferitele sectoare, prestează slujirea lor faţă de Sfântul Scaun: sunt multe feţe care nu ies în evidenţă, rămân în umbră, dar tocmai în tăcere, în dăruirea cotidiană, cu spirit de credinţă şi umilinţă au fost pentru mine un sprijin sigur şi vrednic de încredere. Un gând special se îndreaptă către Biserica de Roma, Dieceza mea! Nu pot să-i uit pe Fraţii întru Episcopat şi întru Preoţie, persoanele consacrate şi întregul popor al lui Dumnezeu: în vizitele pastorale, în întâlniri, în audienţe, în călătorii, am perceput mereu mare atenţie şi afect profund; dar şi eu i-am iubit pe toţi şi pe fiecare, fără deosebiri, cu acea caritate pastorală care este inima oricărui Păstor, mai ales a Episcopului de Roma, a Succesorului Apostolului Petru. În fiecare zi l-am purtat pe fiecare dintre voi în rugăciune, cu inima de tată.
Aş vrea ca salutul meu şi mulţumirea mea să ajungă apoi la toţi: inima unui Papă se lărgeşte la lumea întreagă. Şi aş vrea să exprim recunoştinţa mea Corpului diplomatic de pe lângă Sfântul Scaun, care face prezentă marea familie a naţiunilor. Aici mă gândesc şi la toţi cei care lucrează pentru o bună comunicare şi cărora le mulţumesc pentru slujirea lor importantă.
La acest punct aş vrea să mulţumesc din inimă şi tuturor persoanelor numeroase din toată lumea, care în ultimele săptămâni mi-au trimis semne emoţionante de atenţie, de prietenie şi de rugăciune. Da, Papa nu este niciodată singur, acum experimentez asta încă o dată într-un mod aşa de mare încât atinge inima. Papa aparţine tuturor şi foarte multe persoane se simt foarte aproape de el. Este adevărat că primesc scrisori de la cei mari ai lumii – de la şefii de stat, de la conducătorii religioşi, de la reprezentanţii lumii culturii etc. Dar primesc şi foarte multe scrisori de la persoane simple care-mi scriu pur şi simplu din inima lor şi mă fac să simt afectul lor, care se naşte din faptul de a fi împreună cu Cristos Isus, în Biserică. Aceste persoane nu-mi scriu aşa cum se scrie de exemplu unui principe sau unui mare om care nu este cunoscut. Îmi scriu ca fraţi şi surori sau ca fii şi fiice, cu sentimentul unei legături familiare foarte afectuoase. Aici se poate atinge cu mâna ce anume este Biserica – nu o organizaţie, o asociaţie cu scopuri religioase sau umanitare, ci un trup viu, o comuniune de fraţi şi surori în Trupul lui Isus Cristos, care ne uneşte pe toţi. A experimenta Biserica în acest mod şi aproape a putea atinge cu mâinile forţa adevărului său şi a iubirii sale este motiv de bucurie, într-un timp în care atâţia vorbesc despre declinul ei. Dar vedem cum Biserica este vie astăzi!
În aceste ultime luni, am simţit că forţele mele erau diminuate şi i-am cerut lui Dumnezeu cu insistenţă, în rugăciune, să mă lumineze cu lumina sa pentru a mă face să iau decizia cea mai corectă nu pentru binele meu, ci pentru binele Bisericii. Am făcut acest pas în deplină conştiinţă despre gravitatea şi chiar noutatea sa, dar cu o profundă seninătate a sufletului. A iubi Biserica înseamnă a avea şi curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe noi înşine.
Aici permiteţi-mi să mă întorc încă o dată la ziua de 19 aprilie 2005. Gravitatea deciziei a fost tocmai şi în faptul că începând din acel moment eram angajat totdeauna şi pentru totdeauna de către Domnul. Totdeauna – cel care asumă slujirea petrină nu mai are nici o privacy. Aparţine totdeauna şi în totalitate tuturor, întregii Biserici. Vieţii sale îi este, ca să spunem aşa, luată totalmente dimensiunea privată. Am putut experimenta, şi experimentez exact acum, că unul primeşte viaţa chiar atunci când o dăruieşte. Mai înainte am spus că multe persoane care-l iubesc pe Domnul îl iubesc şi pe Succesorul sfântului Petru şi sunt afecţionate de el; că Papa are cu adevărat fraţi şi surori, fii şi fiice în toată lumea şi că se simte în siguranţă în îmbrăţişarea comuniunii voastre; pentru că nu-şi mai aparţine sieşi, aparţine tuturor şi toţi îi aparţin lui.
Acel “totdeauna” este şi un “pentru totdeauna” – nu mai există o întoarcere în privat. Decizia mea de a renunţa la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul sfântului Petru. Sfântul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi de mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viaţă, care, activă sau pasivă, aparţine total lucrării lui Dumnezeu.
Mulţumesc tuturor şi fiecăruia şi pentru respectul şi înţelegerea cu care aţi primit această decizie aşa de importantă. Eu voi continua să însoţesc drumul Bisericii cu rugăciunea şi reflecţia, cu acea dedicare Domnului şi Miresei sale pe care am încercat s-o trăiesc până acum în fiecare zi şi pe care aş vrea s-o trăiesc mereu. Vă cer să mă amintiţi în faţa lui Dumnezeu şi mai ales să vă rugaţi pentru Cardinali, chemaţi la o misiune aşa de relevantă, şi pentru noul Succesor al Apostolului Petru: Domnul să-l însoţească cu lumina şi forţa Duhului său.
Să invocăm mijlocirea maternă a Fecioarei Maria Mama lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru ca să ne însoţească pe fiecare dintre noi şi întreaga comunitate eclezială; Ei să ne încredinţăm, cu profundă încredere.
Dragi prieteni! Dumnezeu conduce Biserica sa, o susţine mereu şi mai ales în momentele dificile. Să nu pierdem niciodată această viziune de credinţă, care este unica adevărată viziune a drumului Bisericii şi al lumii. În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie mereu certitudinea bucuroasă că Domnul este alături de noi, nu ne abandonează, ne este aproape şi ne învăluie cu iubirea sa. Mulţumesc!
O lecţie de credinţă
Aveţi aici 3 articole pertinente despre demisia Papei Benedict al XVI-lea, scrise de Ion Cosmovici, Radu Preda şi Tereza-Brânduşa Palade. Aş mai adăuga un aspect.
În surpriza generală la aflarea acestei veşti, mulţi s-au întrebat: „Papa poate să-şi dea demisia?” Teoretic, da. Mai este însă o altă întrebare: „Poate un părinte să-şi părăsească copiii?” Desigur, nu! Şi aici, această demisie ne atinge sufletul… Şi atunci? Atunci Papa ne obligă pe toţi să ne aducem aminte de cuvântul lui Isus: „Nu aveţi decât un singur Tată, cel din ceruri” (Mt 23,9) Este o lecţie de credinţă pentru întreaga Biserică aflată în timpul Postului.
Cel care conduce Biserica este Cristos. Papa este slujitorul său – un slujitor unic, desigur – dar care nu înlătură lucrarea directă şi dumnezeiască a lui Cristos. El, Cristos, conduce Biserica. Iar Papa Benedict nu şi-a arogat câtuşi de puţin rolul de „înlocuitor al lui Cristos pe pământ”, de „prezenţă a Sa”, nici cel de „cap sau şef al Bisericii”. Cu diferite nuanţe, toate aceste expresii sunt uneori folosite fals, în măsura în care ascund adevărul principal: misterul Bisericii conduse de Cristos înviat şi slăvit.
Desigur, felul în care Cristos conduce Biserica nu se vede, se crede numai, şi asta e o mare problemă pentru jurnalişti, căci nu pot scrie nici un articol pe tema asta. Papa Benedict, prin felul în care şi-a asumat pontificatul, ne-a pus constant în faţa acestei alegeri de a crede în Dumnezeu.
Papa Benedict, încă de la primele cuvinte rostite ca Suveran Pontif, s-a prezentat ca „un simplu slujitor în via Domnului”. Am avut ocazia să-l întâlnesc personal de două ori şi de fiecare dată am rămas cu sentimentul că el chiar era „un simplu slujitor în via Domnului”… Papa Benedict seamănă mai mult cu „bătrânul atât de simplu, după vorbă, după port” decât cu „Papa cu-a lui trei coroane” din scrisoare.
Ioan-Paul al II-lea avea ceva carismatic, care ne ajuta credinţa. La Papa Benedict acest aspect nu prea se simte şi atunci ori rămâi nostalgic puţin dezamăgit, ori te întăreşti într-o credinţă, dincolo de ceea ce simţi, în lucrarea lui Dumnezeu în Biserică: „Stai, el este Sfântul Părinte, cel căruia Isus îi încredinţează spre păstorire Biserica sa, deci trebuie să fiu atent şi să primesc ceea ce ne învaţă, ceea ce ne spune…”
Nu vreau să spun că Papa Benedict al XVI-lea nu a marcat suficient Biserica prin personalitatea sa (ceea ce de altfel nu este misiunea unui Papă). E de ajuns să ne gândim la toate conflictele pe care le-a traversat în aceşti ani pentru a vedea că nu a fost un păstor „care să fugă din faţa lupilor”. La fel, ultima sa alocuţiune către preoţii şi episcopii din Roma arată încă o dată înţelepciunea şi lumina cu care acest Papă a condus Biserica.
La sfârşit de pontificat însă, putem vedea cu admiraţie că mesajul său a rămas în esenţă acelaşi: cel al unui simplu slujitor al lui Cristos, acum obosit de vârstă, care nu mai poate sluji cum se cuvine în poziţia asta şi de aceea lasă locul altuia. Se va spune: „este smerenia sa”. Da, dar dincolo de smerenia personală este o poziţionare adevărată în funcţia supremă, este o credinţă curată, trăită cu simplitatea copiilor din Evanghelie care nu uită (nici pe scaunul lui Petru) adevărul primordial: Domnul ne conduce, noi toţi (papa, cel dintâi) suntem slujitorii săi.
Credinţa curată a Papei Benedict ne duce cu gândul la credinţa Fecioarei Maria, Mama lui Dumnezeu care se prezenta simplu ca „slujitoarea Domnului”. Dar credinţă curată înseamnă şi să-ţi faci datoria în faţa lui Dumnezeu, fără nici o evidenţă a prezenţei Sale. Astfel, atitudinea Papei Benedict se apropie de numeroasele noastre acte de credinţă, sărace, ordinare, pe care suntem chemaţi să le facem zi de zi, în locuinţele noastre, în mijlocul treburilor, al grijilor, al suferinţelor, fără nici un semn deosebit al prezenţei divine. Acolo, în timp ce ne îndeplinim slujirea, să credem cu aceeaşi simplitate şi tărie ca Papa Benedict: „Isus conduce Biserica. Isus îmi conduce viaţa.”
Mi se pare că aceasta este unul din mesajele principale pentru Biserica de azi.
fratele Dan
Credincios dar nepracticant
Ştim ce înseamnă această expresie, mulţi dintre noi am întâlnit-o sau am folosit-o personal.
Ştim poate şi întâmplarea cu Papa Ioan al XXIII-lea. O persoană se apropie de Papă la o recepţie şi îi spune ca prezentare: „Sunt credincios, dar nepracticant”. Papa îi răspunde: „…iar eu sunt nudist, dar nepracticant…”
Ce înseamnă „a practica”? Care sunt dificultăţile de a practica? În ce măsură putem fi credincioşi nepracticanţi? Cât trebuie să practicăm?
Credinţa azi – întrebări ale credincioşilor şi ale necredincioşilor despre credinţă. Învăţătură şi discuţie cu părintele Dan, miercuri 27 februarie 2013, la ora 19.30
„M-a privit ca pe o persoană”
Sunt cuvintele spuse de sfânta Bernadeta despre Fecioara Maria, după apariţia de la Lourdes. Sunt de-asemenea cuvinte spuse de mulţi alţii, a căror viaţă a fost schimbată de o astfel de privire. Dar, în fond, ce este persoana? Cine suntem?
Pizz’Agape = întâlnire pentru studenţi şi tineri, sâmbătă 22 februarie la 18.30, cu fratele Dan. Cei care doresc să participe şi la vespere sunt invitaţi de la ora 18.
„Marie-Dominique Philippe 100” – Cine suntem. Dimensiunile persoanei umane.
Sâmbătă 23 februarie 2013, la 14.30, învăţătură cu fratele Dan
„(…) Realitatea are ceva infinit. Nu voi putea spune niciodată „cunosc desăvârşit inima omului”. Nu voi putea spune niciodată că am atins profunzimea inteligenţei umane. Inteligenţa care cercetează realitatea, care scrutează inteligenţa umană şi care încearcă să coopereze cu omul, are ceva cvasi-infinit. Iar această căutare infinită a adevărului mă pasionează deoarece în fond, ea ne permite să revenim mereu la cel care este sursa a toate. De exempu o viziune de înţelepciune nu prea mai există astăzi din punct de vedere filozofic, în vreme ce ea este de o bogăţie inepuizabilă atunci când am descoperit existenţa lui Dumnezeu şi atunci când am descoperit că sunt dependent de această realitate primă în adâncul fiinţei mele, că există un creator, un creator a ceea ce sunt, al fiinţei mele, al sufletului meu spiritual. În această lumină pot încerca fără încetare să înţeleg importanţa şi interesul a ceea ce sunt, al prietenului meu şi al lumii. Aici cred că există o privire contemplativă infinită. În fond, filozofia a devenit repetitivă deoarece ea nu mai este contemplativă” (Interviu cu părintele Marie-Dominique Philippe, 1994)
.
Domnul ne va călăuzi!
Transcriem mai jos cuvântul Papei Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri 13.02.13 (traducerea ne aparţine). Să ne rugăm pentru Sfântul Părinte şi pentru un succesor după inima lui Dumnezeu. Domnul ne va călăuzi!
După cum ştiţi, am hotărât – mulţumesc pentru simpatia voastră – am hotărât să renunţ la slujirea pe care Domnul mi-a încredinţat-o pe 19 aprilie 2005. Am făcut acest lucru în deplină libertate pentru binele Bisericii, după ce m-am rugat îndelung şi mi-am examinat conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, pe deplin conştient de gravitatea acestui act, dar tot la fel de conştient de a nu mai fi în măsură să îndeplinesc ministerul petrin cu forţa pe care acestă slujire o cere. Certitudinea că Biserica este a lui Cristos mă susţine şi mă luminează. Cristos nu va înceta niciodată să o călăuzească şi să aibă grijă de ea. Vă mulţumesc tuturor pentru dragostea şi rugăciunea cu care m-aţi însoţit… Mulţumesc, în aceste zile deloc uşoare pentru mine, am simţit aproape fizic puterea rugăciunii pe care mi-o dă iubirea Bisericii, rugăciunea voastră. Rugaţi-vă în continuare pentru mine, pentru Biserică, pentru viitorul Papă. Domnul ne va călăuzi.
Pizz’Agape pe 16 Februarie – întâlnire cu fetele de la „Punct Inimă”
„Punct Inimă” este o mişcare catolică de compasiune, având ca misiune prezenţa alături de cei mai suferinzi.
Comunităţile “Punct Inimă”, cămine răspândite în întreaga lume, vor să fie nişte refugii de iubire şi duioşie, unde fiecare copil al străzii să poată fi iubit, primit, ascultat, respectat; să întâlnească o privire care comunică ardoarea iubirii. “Isus privindu-l, l-a îndrăgit.”
Fetele de la Punct Inimă din Deva (Martha din Argentina, Katalyna din Polonia, Cecilia şi Agneza din Franţa) vor fi cu voi sâmbătă 16 februarie, de la 17.00 la 20.00 pentru a vă împărtăşi experienţa lor.
Capitol Vicarial Europa de Sud. Cod gri la Geneva.
Mai întâi trebuie explicat titlul…
Capitolul este o întâlnire între fraţii unei comunităţi de călugări. Un fel de întâlnire de familie, în jurul superiorului. Tradiţional, acesta citea şi comenta un capitol din regula de viaţă monahală. De aici vine şi numele întrunirii, în latină capitulum, în română capitol (sau capitlu în altă traducere).
Vicariatul este o parte a Congregaţiei Sfântul Ioan. Fiind prea mare pentru a fi dirijată direct de un sigur om (comunitatea are 63 de mănăstiri în 4 continente), a fost împărţită în 8 unităţi administrative numite vicariate. Superiorul general le conduce prin intermediul unui frate vicar, de unde provine şi denumirea.
Europa de Sud. De obicei Europa este împărţită în Est şi Vest, la noi însă, din diferite motive, „împărţirea Europei” a fost între Nord şi Sud. Din vicariatul sudic, în afară de România, mai fac parte mănăstirile din Rusia (Caucaz, Nalcik), Elveţia (Geneva) şi Italia (Roma, Bologna şi Finale Emilia).
Codul gri. Capitolul de anul acesta a avut loc la Geneva de pe 3 pe 8 februarie. Credincioşii din parohia fraţilor din Geneva s-au trezit deci oarecum invadaţi de noii sosiţi. Într-adevăr, 15-20 de personaje îmbrăcate ciudat în gri nu trec uşor neobservate pe străzile Genevei…
Pentru cei care nu ştiu, Geneva este „Roma protestantă”, locul de unde a început reforma lui Calvin. Nici astăzi, după mai bine de 400 de ani de la reformă, episcopii catolici nu pot avea sediul episcopal în oraş. De asemenea, conform legii încă în vigoare, pe străzile Genevei nu se pot organiza procesiuni catolice şi nici portul hainei călugăreşti nu este permis. Din fericire, acest ultim punct nu mai este aplicat. Astăzi, Geneva rămâne un oraş de cultură protestantă, deşi majoritatea locuitorilor sunt catolici (40%, faţă de 17% calvinişti).
(În poza de sus: fraţii participanţi la capitol, în faţa zidului reformatorilor din Geneva: Guillaume Farel, Jean Calvin, Théodore de Bèze şi John Knox.)
Programul lunii februarie
Sâmbătă 16 februarie
Pizz’Agape – întâlnire pentru adolescenţi, cu fratele Pierre-Zachee. Tema în curs de precizare. De la 17.00 la 20.00.
.
Sâmbătă 23 februarie
Părintele Marie-Dominique Philippe – Cine sunt? Dimnesiunile persoanei. Învăţătură cu părintele Dan la ora 14.30
Pizz’Agape – întâlnire pentru studenţi şi tineri, la 18.30. Tema va fi precizată ulterior. Cei care doresc să participe şi la vespere sunt invitaţi de la ora 18.
.
Miercuri 27 februarie
Credința azi. „Credincios dar nu practicant”. Învăţătură cu părintele Dan la ora 19.30






