Mănăstirea Sfânta Familie

„Din Guadalupe curge un „râu de lumină”* din Evanghelia lui Cristos, care se răspândește pe tot pământul prin imaginea plină de milostivire a Mariei.” (Fericitul Papă Ioan-Paul al II-lea)

IERI : O SITUAȚIE DRAMATICĂ !

În 1531, în Mexic, 12 ani după sosirea conchistadorilor spanioli, băștinașii Noului Continent trăiesc o încercare profundă. Lipsa de respect față de cultura lor, cruzimea cuceritorilor, ostilitatea guvernului față de misiunea Bisericii, sfârșitul lumii aztece însoțit de semne cosmice (cutremure, eclipsă, cometă) conduc la o situație dramatică. Băștinașii suportă un veritabil traumatism. Cum s-au putut întâmpla acestea? Spaniolii nu au adus băștinașilor vestea cea bună a Evangheliei ? În 1529, episcopul din Mexic trimite o scrisoare regelui Spaniei, spunând: „Dacă Dumnezeu nu intervine cu un ajutor din mâinile Lui, pământul acesta se va prăbuși.”

O MISIUNE DEOSEBITĂ

Atunci Fecioara Maria îi apare unui băstinaș, Juan Diego Cuauhtlatoatzin, şi îi cere, ca o mamă, să-i zică episcopului să construiască o casă pentru ea și fiii săi. Acolo ea îl va putea face cunoscut pe Dumnezeu şi îl va dărui tuturor pe Fiul ei, ca să-i vindece şi să-i mângâie. Juan Diego se duce şi vorbeşte cu episcopul, dar fără succes. Atunci el se întoarce la Fecioară, spunându-şi că Doamna nu avea niciodată casa pe care i-o ceruse.  Fecioarei Maria îi zice: „Uite, ar fi mai bine să cauţi un om important care să meargă acolo unde eu nu voi ajunge niciodată.” Casa episcopului aparţinea unui univers prea înalt pentru cineva aşa de modest ca şi el, care avea obiceiul să-i frecventeze pe cei de rangul său.

Fecioara îi răspunde: „Sunt mulţi oameni cărora le-aş putea cere asta dar… ţi-o cer ţie! Ţie, cel mai mic dintre fiii mei, îţi cer să mă slujeşti şi să transmiţi cererea mea. Întoarce-te mâine şi spune-i că te-am trimis eu, Fecioara şi Maica lui Dumnezeu.” De data asta, episcopul îi cere un semn. Ca semn, o imagine a Fecioarei va apărea pe pânza albă a hainei lui Juan Diego, ca şi cum ar fi imprimată. Hainele de felul celei lui Juan Diego se distrugeau de obicei prin învechire după vreo douăzeci de ani. Şi totuşi această haină există încă şi astăzi.

Oamenii  încep să vină să constate divinitatea acesti semn. Veneau să se roage şi să admire acest eveniment miraculos, care nu era de origine umană, nefiind vorba de o pictură realizată de om. După apariția Fecioarei, 9 milioane de băştinaşi se convertesc, astel încât episcopul îi scrie regelui: „Poate că Dumnezeu vrea ca din Indii să înceapă reforma universală.” În cele din urmă, băștinașii acceptă „Dumnezeul european” în mare parte datorită miracolului Fecioarei. Acesta i-a convins că Dumnezeul spaniolilor era într-adevăr dincolo de noutatea prezentată de doctrina lor. Vorbind limba Nahuatl și făcând referire la cosmogonia mexicană, Fecioara a putut pătrunde adânc în mentalitatea băștinașilor, devenind un simbol al națiunii mexicane, în sensul cel mai larg al termenului.

UN CODEX DESTINAT BĂSTINAȘILOR

Imaginile încărcate de simboluri aveau o mare importanță pentru băștinași. În culturile antice egiptene, sumeriene, chinezești și mexicane, simbolurile erau limbajul natural al civilizatiilor cele mai avansate. În conceptul motivelor lor pictate, bătrânii mexicani erau capabili să comunice o idee nouă fără a recurge la o explicație printr-un cuvânt sau o frază. Datorită imaginilor, ei puteau exprima universuri întregi, concepte, curente de idei, tot ceea ce posedă mai profund o cultură. De aceea, mesajul de la Guadalupe era înțeles în mod simbolic în Nahuatl. Indigenii numeau această formă de vorbire simbolică, de comunicare și de înțelegere : „Flor y canto”, adică : „floare și cânt”. „Flor y canto” înseamnă: poezie, limba lui Dumnezeu, cea mai frumoasă formă de limbaj, în așa fel încât ei credeau că, dacă într-o zi Dumnezeu ar vorbi omenirii, el ar vorbi în „flor y canto”. Este necesar de a gândi în „flor y canto” pentru a înţelege mesajul Fecioarei de la Guadalupe, de ce ea renunță la cuvinte și îndrăznește o călătorie în conceptele teologice care formează substratul acestei imagini în mentalitatea indigenă.  E ca și cum Evanghelia ar fi fost imprimată pe haina lui Juan Diego, imaginea ascunzând un mare număr de simboluri. Mesajul e cristocentric și împotriva zeiței Tonantzin, pe care o înlocuiește. Fecioara Maria ne ajută să-l primim pe Isus şi să descoperim bunătatea Dumnezeului celui viu şi adevărat :

„Strămoşii noştri au oferit inimi zeului, ca armonia să domnească în viaţa lor. Femeia aceasta ne asigură că fară să le smulgem din trupul nostru, ar trebui să depunem inimile noastre în mâinile ei, pentru ca ea să le prezinte zeului adevărat.” (Poporul  totonac din San Miguel Zozocolco (Veracruz), din arhivele pentru cauza canonizării Sfântului Juan Diego.)

AZI : O SITUAȚIE DRAMATICĂ ?

Mesajul de speranţă al Fecioarei de la Guadalupe este în continuare unul de actualitate. Căutând bogăţia și satisfacția noastră, uităm că avem un suflet şi ne îndreptăm  spre o lume fără sens şi fără iubire, care se autodistruge. Până la urmă ajungem să credem o profeţie despre sfârșitul lumii, a unui calendar maya. Dimpotrivă, pentru ca situația să se schimbe așa cum s-a întâmplat după apariția Fecioarei Maria, n-ar trebui oare să construim o nouă civilizație a iubirii, de care să fim responsabili cu ajutorul ei?

Prin această imagine au avut şi au loc în continuare numeroase miracole. Recent, în momentul legalizării avortului în Mexic, lumina care emană întotdeauna din imagine (confirmată de experții firmei Kodak încă din 1963) s-a concentrat în dreptul pântecelui Fecioarei sub forma unui embrion, amintindu-ne că trebuie să respectăm viaţa încă de la începutul ei. Pentru lumea de azi, aceste fenomene inexplicabile răspund dorinței ei de a avea dovezi științifice pentru a crede într-un Dumnezeu care se ocupă de noi și care ni se revelează în mod concret. Astăzi, adevărul este primit mult mai greu.

Așadar, să spunem și noi, împreună cu Papa Benedict al XVI-lea la câteva zile după alegerea lui ca Suveran Pontif, în fața Fecioarei  de la Guadalupe: „Ne punem viața în mâinile tale!”

                                       .

* „Râu de lumină”: etimologia posibilă a cuvântului „Guadalupe” în arabă și celtică.

Învăţătorule, unde locuieşti?

„Dorinţa profundă a lui Ioan de-a lungul întregii sale vieţi a fost să rămână în preajma Mielului, să trăiască cea mai mare apropiere posibilă cu El. Aceasta este vocaţia sa şi dorinţa cea mai mare a inimii sale: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Isus răspunde cu un mare realism: „Veniţi şi vedeţi.” Nu se poate explica unde locuieşte, acest mister nu poate fi decât descoperit, descoperit în tăcere. Vocaţia lui Ioan, încă de la început, este deci o legătură personală cu Isus, o legătură de iubire. A rămâne în preajma Mielului, a fi cu El, a fi cât mai aproape cu putinţă de El, iată aspectul cel mai profund al vocaţiei creştine”. (Părintele Marie-Dominique Philippe, „Cele trei înţelepciuni”, 1994)

A fi un alt Ioan

„Trebuie să îndrăznim să spunem că din toată Scriptura, Evangheliile sunt cele mai preţioase, şi că dintre Evanghelii, cea a lui Ioan este cea mai preţioasă, pe care nimeni nu o poate înţelege dacă nu s-a odihnit la pieptul Mântuitorului şi nu a primit-o de la Isus pe Maria ca Mamă. Şi pentru a fi un alt Ioan, trebuie să devenim astfel încât să ne auzim ca şi Ioan numiţi de Isus ca fiind Isus însuşi.” (Origene)

Vulturul

„Acest evanghelist a ales ca temă de preferinţă a cărţii sale dumnezeirea Mântuitorului, după care este egal cu Tatăl şi Fiu unic al lui Dumnezeu. Din acest motiv Ioan a fost comparat cu un vultur, căci vulturul este pasărea care se înalţă cel mai sus în văzduh. Ascultaţi deci această Evanghelie cu o atenţie extremă. Iar eu vă voi explica pe rând toate textele, aşa cum mă va ajuta Domnul să o fac.” (sfântul Augustin)

Teologul

„Din grupul ucenicilor, Fiul şi-a ales unul pe care îl iubea în mod deosebit şi ale cărui scrieri dau mărturie că şi el îşi iubea Învăţătorul în acelaşi fel: Ioan. Interpretul cel mai profund al misterului lui Cristos, acesta a fost desemnat de Biserica primară ca teologul prin excelenţă. În momentul ultim al lucrării sale mântuitoare la cruce, Isus, printr-un adevărat testament, i-a încredinţat-o pe Maica sa, pentru ca să formeze împreună celula vie primitivă a Bisericii sale” (Hans Urs Von Balthazar)

Ioan, contemplativul

„Isus i-a încredinţat-o lui Ioan pe Fecioara Maria pentru a îi fi ca şi un fiu. Fecioara ascultătoare va avea grijă de el aşa cum a avut grijă de Isus la Nazaret, făcâdu-l să crească în acelaşi fel ca în cei 30 de ani de viaţă ascunsă la Nazaret. „Casa Mariei” de la Efes este deci într-un fel ca o primă mănăstire în care Ioan va adânci cu putere misterul lui Cristos împreună cu Maria, într-o viaţă de tăcere, de rugăciune şi de contemplaţie care va avea o posteritate imensă, întrucât toată Biserica mariană, Biserica călugărilor şi a călugăriţelor, centrată pe viaţa de rugăciune, pe contemplaţie şi pe aprofundare misterului lui Cristos, departe de lume, în tăcerea unei vieţi ascunse, este legată într-un fel de ceea ce au trăit Maria şi Ioan. Primii călugări îl numeau pe Ioan „părintele” lor, aşa cum îl menţionează Evagrie Ponticul, iar Epifan din Salamina confirmă că aceştia se reuneau pentru a imita „viaţa Mariei şi a lui Ioan la Efes”. Mai târziu, sfântul Augustin şi mulţi alţii îl vor desemna pe Ioan ca model al vieţii contemplative: „Ioan se află la originea spiritualităţii noastre celei mai înalte. Ca şi el, cei care trăiesc în tăcere cunosc acest dialog misterios al inimilor, invocă prezenţa lui Ioan şi inima lor se înflăcărează.” (Patriarhul Ecumenic Atenagoras, 1972)

Ioan, fiul Mariei

„Numele ucenicului era Ioan. Fiul lui Zebedeu, apostol şi evanghelist, Ioan este cel care a auzit de pe cruce cuvintele lui Cristos: „Femeie, iată fiul tău”. Acesta era un testament admirabil. Ieşind din această lume, Cristos îi dăruieşte Maicii sale un om care îi va fi ca un fiu: Ioan. I-o încredinţează. În urma acestui dar, a acestei încredinţări în mâinile sale, Maria devine mama lui Ioan. Maica lui Dumnezeu a devenit maica omului. Din clipa aceea, Ioan a luat-o „la el” şi a devenit pe pământ păzitorul Maicii Învăţătorului său. Copiii au un drept şi o obligaţie de a avea grijă de mama lor. Dar, mai ales, Ioan devine prin voia lui Cristos fiul Maicii lui Dumnezeu. Iar prin Ioan, fiecare om devine fiul ei.” (Fericitul Ioan-Paul al II-lea, predică la Fatima, 13 mai 1982)

Consecinţe profunde asupra societăţii şi asupra Bisericii

Deşi au existat câţiva preoţi şi militanţi catolici care au susţinut contestaţia, deşi aceasta se simte şi în seminarii (la Bayeux, steagul roşu flutură deasupra seminarului!), deşi la Marsilia se constituie un „grup de erezii experimentale”, majoritatea catolicilor este scandalizată de sloganele anarhiştilor şi ale hedoniştilor şi îl susţine pe generalul De Gaulle.

Criza este însă profundă: din 1971 până în 1975, 960 de preoţi îşi părăsesc slujirea. Biserica este instituţia cea mai atinsă de evenimentele din mai 1968. Cadrul mental al societăţii era catolic şi acum nu mai este. În câţiva ani, în paralel cu creşterea relativismului hedonist (începută înainte de ’68, dar care nu se impune decât odată cu revoluţia), practica religioasă se prăbuşeşte.

Absolutul libertăţii. Odată cu contestarea oricărei autorităţi, societatea se emancipează şi de autoritatea adevărului. Începe o perioadă a relativismului. Dacă libertatea este anterioară adevărului, fiecare societate îşi poate întemeia un sistem de valori fără să se refere la o viziune adevărată asupra persoanei umane.

Progresism. Mai ’68 arată dispreţul faţă de trecut şi de orice tradiţie. Este un fapt vizibil atât în domeniul artei (nu se mai predau tehnici, nu se mai învaţă un „savoir-faire”, contează numai inspiraţia, creativitatea, inovaţia) şi al moralei (apar afirmaţiile de tipul „astăzi nu se mai poate gândi că…”). Se consideră că orice progres este automat un bine. Boutros-Ghali, secretar ONU, spunea pentru a promova avortul: „o concepţie filozofică sau religioasă nu se poate opune progresului umanităţii”. Această mentalitate va atinge în occident şi mulţi creştini, care vor face o confuzie, crezând  că atunci când apără drepturile omului aşa cum le înţeleg anti-creştinii, acţionează pentru progresul umanităţii şi al evangheliei. De exemplu, mgr. Gaillot, episcop de Evreux (suspendat ulterior de Vatican), se declara gata să binecuvânteze cuplurile de homosexuali, sau apăra cu altă ocazie dreptul la blasfem precizând: „ce este sacru, este omul”…

Baze filozofice

Am văzut cât de prezentă este dialectica marxistă în această contestare. Dar noutatea mişcării constă în negaţia moralei tradiţionale. Freud şi Nietzsche se află la începutul acestui mod de a gândi.

Pentru Freud căutarea fericirii este căutarea plăcerii. Orice morală este un „supra-eu”, un element exterior dinamismului personal al subiectului. Morala va fi considerată ca o datorie, şi nimic mai mult. Freud afirmă chiar, în „Totem şi tabu”, că orice complex al lui Oedip (originea oricărei nevroze) îşi are începutul în sentimentele religioase şi morale ale societăţii.

Pentru Nietzsche nu există nici un tabu. Mai mult, pentru el nu există păcat. Omul se desăvârşeşte atunci când se eliberează de noţiunea păcatului.

Într-o lume în care aceste ideologii stăpânesc mentalităţile, nu este oare urgent să redescoperim că morala nu este o datorie, ci o exigenţă internă a iubirii adevărate, o exigenţă care nu se poate descoperi decât într-o experienţă personală?

Pentru Biserică, această redescoperire a fundamentelor moralei nu este oare calea pentru a anunţa evanghelia într-o societate construită pe principiile hedonismului şi ale relativismului?

Un rezumat al întâlnirii cu părintele Martin de la Croix

Manifestări studenţeşti, grevă generală, etc. Putem vorbi însă de o revoluţie, ştiind că la sfârşitul evenimentelor guvernul francez a ieşit întărit? Da, şi în sensul puternic al cuvântului. Din acel moment, o ideologie a cucerit societatea şi mentalitatea occidentală (într-un mod mai puţin violent dar asemănător cu iluminismul în 1789 şi cu marxism-leninismul în 1917). O nouă eră a început.

Context internaţional

Revoluţia din mai 1968 în Franţa se înscrie într-un val de mişcări contestatare studenţeşti care atinge mai multe ţări. Mişcări de protest au existat în 1964 în SUA împotriva războiului din Vietnam, în Italia (1966-1968), în Germania de Vest, etc. În Europa, la baza mişcării se află grupuri troţkiste, minoritare dar foarte active, formate din admiratori ai Chinei lui Mao şi ai Nicaraguei lui Che Guevara. Anglia nu cunoaşte tulburări, dar vede naşterea unei generaţii tinere ce cultivă anti-conformismul ca raţiune de a fi (generaţia rockers, hippies şi mai târziu skinheads). Contestaţia există şi în estul Europei: primăvara de la Praga (1968), susţinută de un parlament studenţesc, încearcă un „comunism cu faţă umană”.

Context social

În occident creşterea economică este însoţită de apariţia unui comportament nou, hedonist. Se răspândeşte semnificativ cumpărarea pe credit, care permite satisfacerea imediată a dorinţelor. Apar idei noi, subversive pentru morala societăţii, de exemplu legiferarea pilulei anticoncepţionale (1967), răspândirea drogurilor. În plan religios, se constată o micşorare semnificativă a vocaţiilor (în Franţa, de la 600 de preoţi hirotoniţi în 1960, se ajunge la numai 340 în 1970).

Evenimente

Au avut loc trei crize succesive: universitară, socială şi politică.

Criza universitară izbucneşte la Nanterre, într-o universitate recent înfiinţată şi renumită pentru climatul ei de agitaţie încă din 1967. Contestaţia este pusă la cale de grupuri de marxişti şi vizează în principal cursurile magistrale şi interdicţia pentru studenţi de a merge în căminele de studente. Atunci când autorităţile iau măsuri ferme, manifestaţiile se extind şi şi în centrul Parisului (3 mai 1968), devenind de asemenea mai violente („noaptea baricadelor” din 11 mai).

Criza socială începe atunci când sindicatele cheamă la o grevă generală de susţinere a studenţilor (13 mai). Aceasta, în mod neaşteptat, se prelungeşte timp de o săptămână. Toată Franţa este paralizată.

Criza va atinge şi nivelul politic. De Gaulle, preşedintele Republicii, depăşit de evenimente, reuşeşte să răstoarne situaţia în favoarea lui anunţând alegerea unui Parlament nou. Pe 30 mai, 500000 de persoane (printre care numeroase personalităţi: Malraux, Mauriac, etc.) defilează pe Champs-Elysées pentru a-şi arăta susţinerea faţă de De Gaulle. Partidele se pregătesc pentru alegeri, greva încetează, dreapta gaulle-istă câştigă detaşat. Din punct de vedere politic, nu putem spune că a avut loc o revoluţie. Însă toate straturile societăţii sunt atinse de o revoluţie pe care o putem numi „mentală” sau „culturală”.

Ideile noi

1. Contestarea oricărei autorităţi.

„Il est interdit d’interdire”, „Ni Dieu, ni maître”, „Professeurs vous êtes vieux et vous nous vieillissez” sunt sloganele întâlnite. Contestaţia atinge societatea întreagă: universităţi, firme, armată, seminarii şi familii.

2. Libertatea anarhică şi hedonistă.

Este contestată orice morală. În special plăcerea şi a sexualitatea sunt considerate ca libere de orice morală. Se formează un grup „sexualitate şi revoluţie”. Inscripţiile de pe ziduri sunt de asemenea provocatoare: „Jouis sans entrave” etc.

În acelaşi moment se naşte feminismul marxist. Dacă sunt puse în discuţie raporturile elev-profesor, muncitor-patron, etc., nu trebuie oare contestate şi raporturile bărbat-femeie? Femeia îşi câştigă libertatea… de a fi un obiect: tot în anii ’70 are loc o adevărată explozie pornografică.

Toate legăturile societăţii, inclusiv cele familiale şi cele dintre bărbat şi femeie, sunt revăzute în mod dialectic. Recunoaştem o perspectivă marxistă, însă nu doar atât. În contestarea oricărei morale se regăseşte gândirea lui Freud, a filozofului german Marcuse (din „Eros şi civilizaţie”) şi a psihanalistului W. Reich (din „Revoluţia sexuală”, 1936).

 – Va urma –

* După Freud, în orice om se află o anumită frică de tată (şi, simbolic, o frică de interdicţiile legii), motiv pentru care este ispitit să îl omoare. Conf. „Totem şi tabu”.

„Am încercat să scriu o cărticică despre Aristotel, fără să fiu comentator. (…) Ceea ce mă interesează la Aristotel este omul care gândeşte, altfel spus filozoful. Mă interesează contactul cu realitatea, să văd cum Aristotel a depăşit condiţionarea timpului său, a culturii sale, aceea de a-l avea pe Platon ca maestru.

Să-l ai ca maestru pe Platon şi să fii devenit Aristotel denotă o mare vigoare a inteligenţei şi un respect al maestrului, însă o dorinţă de adevăr cu mult mai mare. Să nu uităm ce spune Aristotel în Etică: „Îl iubesc şi pe Platon, şi adevărul, însă adevărul mai mult”. Vedem aici cum a încercat tot timpul să caute adevărul şi aceasta m-a impresionat cel mai mult la Aristotel” (păr. M-D Philippe, Cele trei înţelepciuni)

Învățătură cu părintele Dan, sâmbătă 15 decembrie la 14.30