Mănăstirea Sfânta Familie

Consecinţe profunde asupra societăţii şi asupra Bisericii

Deşi au existat câţiva preoţi şi militanţi catolici care au susţinut contestaţia, deşi aceasta se simte şi în seminarii (la Bayeux, steagul roşu flutură deasupra seminarului!), deşi la Marsilia se constituie un „grup de erezii experimentale”, majoritatea catolicilor este scandalizată de sloganele anarhiştilor şi ale hedoniştilor şi îl susţine pe generalul De Gaulle.

Criza este însă profundă: din 1971 până în 1975, 960 de preoţi îşi părăsesc slujirea. Biserica este instituţia cea mai atinsă de evenimentele din mai 1968. Cadrul mental al societăţii era catolic şi acum nu mai este. În câţiva ani, în paralel cu creşterea relativismului hedonist (începută înainte de ’68, dar care nu se impune decât odată cu revoluţia), practica religioasă se prăbuşeşte.

Absolutul libertăţii. Odată cu contestarea oricărei autorităţi, societatea se emancipează şi de autoritatea adevărului. Începe o perioadă a relativismului. Dacă libertatea este anterioară adevărului, fiecare societate îşi poate întemeia un sistem de valori fără să se refere la o viziune adevărată asupra persoanei umane.

Progresism. Mai ’68 arată dispreţul faţă de trecut şi de orice tradiţie. Este un fapt vizibil atât în domeniul artei (nu se mai predau tehnici, nu se mai învaţă un „savoir-faire”, contează numai inspiraţia, creativitatea, inovaţia) şi al moralei (apar afirmaţiile de tipul „astăzi nu se mai poate gândi că…”). Se consideră că orice progres este automat un bine. Boutros-Ghali, secretar ONU, spunea pentru a promova avortul: „o concepţie filozofică sau religioasă nu se poate opune progresului umanităţii”. Această mentalitate va atinge în occident şi mulţi creştini, care vor face o confuzie, crezând  că atunci când apără drepturile omului aşa cum le înţeleg anti-creştinii, acţionează pentru progresul umanităţii şi al evangheliei. De exemplu, mgr. Gaillot, episcop de Evreux (suspendat ulterior de Vatican), se declara gata să binecuvânteze cuplurile de homosexuali, sau apăra cu altă ocazie dreptul la blasfem precizând: „ce este sacru, este omul”…

Baze filozofice

Am văzut cât de prezentă este dialectica marxistă în această contestare. Dar noutatea mişcării constă în negaţia moralei tradiţionale. Freud şi Nietzsche se află la începutul acestui mod de a gândi.

Pentru Freud căutarea fericirii este căutarea plăcerii. Orice morală este un „supra-eu”, un element exterior dinamismului personal al subiectului. Morala va fi considerată ca o datorie, şi nimic mai mult. Freud afirmă chiar, în „Totem şi tabu”, că orice complex al lui Oedip (originea oricărei nevroze) îşi are începutul în sentimentele religioase şi morale ale societăţii.

Pentru Nietzsche nu există nici un tabu. Mai mult, pentru el nu există păcat. Omul se desăvârşeşte atunci când se eliberează de noţiunea păcatului.

Într-o lume în care aceste ideologii stăpânesc mentalităţile, nu este oare urgent să redescoperim că morala nu este o datorie, ci o exigenţă internă a iubirii adevărate, o exigenţă care nu se poate descoperi decât într-o experienţă personală?

Pentru Biserică, această redescoperire a fundamentelor moralei nu este oare calea pentru a anunţa evanghelia într-o societate construită pe principiile hedonismului şi ale relativismului?

Un rezumat al întâlnirii cu părintele Martin de la Croix

Manifestări studenţeşti, grevă generală, etc. Putem vorbi însă de o revoluţie, ştiind că la sfârşitul evenimentelor guvernul francez a ieşit întărit? Da, şi în sensul puternic al cuvântului. Din acel moment, o ideologie a cucerit societatea şi mentalitatea occidentală (într-un mod mai puţin violent dar asemănător cu iluminismul în 1789 şi cu marxism-leninismul în 1917). O nouă eră a început.

Context internaţional

Revoluţia din mai 1968 în Franţa se înscrie într-un val de mişcări contestatare studenţeşti care atinge mai multe ţări. Mişcări de protest au existat în 1964 în SUA împotriva războiului din Vietnam, în Italia (1966-1968), în Germania de Vest, etc. În Europa, la baza mişcării se află grupuri troţkiste, minoritare dar foarte active, formate din admiratori ai Chinei lui Mao şi ai Nicaraguei lui Che Guevara. Anglia nu cunoaşte tulburări, dar vede naşterea unei generaţii tinere ce cultivă anti-conformismul ca raţiune de a fi (generaţia rockers, hippies şi mai târziu skinheads). Contestaţia există şi în estul Europei: primăvara de la Praga (1968), susţinută de un parlament studenţesc, încearcă un „comunism cu faţă umană”.

Context social

În occident creşterea economică este însoţită de apariţia unui comportament nou, hedonist. Se răspândeşte semnificativ cumpărarea pe credit, care permite satisfacerea imediată a dorinţelor. Apar idei noi, subversive pentru morala societăţii, de exemplu legiferarea pilulei anticoncepţionale (1967), răspândirea drogurilor. În plan religios, se constată o micşorare semnificativă a vocaţiilor (în Franţa, de la 600 de preoţi hirotoniţi în 1960, se ajunge la numai 340 în 1970).

Evenimente

Au avut loc trei crize succesive: universitară, socială şi politică.

Criza universitară izbucneşte la Nanterre, într-o universitate recent înfiinţată şi renumită pentru climatul ei de agitaţie încă din 1967. Contestaţia este pusă la cale de grupuri de marxişti şi vizează în principal cursurile magistrale şi interdicţia pentru studenţi de a merge în căminele de studente. Atunci când autorităţile iau măsuri ferme, manifestaţiile se extind şi şi în centrul Parisului (3 mai 1968), devenind de asemenea mai violente („noaptea baricadelor” din 11 mai).

Criza socială începe atunci când sindicatele cheamă la o grevă generală de susţinere a studenţilor (13 mai). Aceasta, în mod neaşteptat, se prelungeşte timp de o săptămână. Toată Franţa este paralizată.

Criza va atinge şi nivelul politic. De Gaulle, preşedintele Republicii, depăşit de evenimente, reuşeşte să răstoarne situaţia în favoarea lui anunţând alegerea unui Parlament nou. Pe 30 mai, 500000 de persoane (printre care numeroase personalităţi: Malraux, Mauriac, etc.) defilează pe Champs-Elysées pentru a-şi arăta susţinerea faţă de De Gaulle. Partidele se pregătesc pentru alegeri, greva încetează, dreapta gaulle-istă câştigă detaşat. Din punct de vedere politic, nu putem spune că a avut loc o revoluţie. Însă toate straturile societăţii sunt atinse de o revoluţie pe care o putem numi „mentală” sau „culturală”.

Ideile noi

1. Contestarea oricărei autorităţi.

„Il est interdit d’interdire”, „Ni Dieu, ni maître”, „Professeurs vous êtes vieux et vous nous vieillissez” sunt sloganele întâlnite. Contestaţia atinge societatea întreagă: universităţi, firme, armată, seminarii şi familii.

2. Libertatea anarhică şi hedonistă.

Este contestată orice morală. În special plăcerea şi a sexualitatea sunt considerate ca libere de orice morală. Se formează un grup „sexualitate şi revoluţie”. Inscripţiile de pe ziduri sunt de asemenea provocatoare: „Jouis sans entrave” etc.

În acelaşi moment se naşte feminismul marxist. Dacă sunt puse în discuţie raporturile elev-profesor, muncitor-patron, etc., nu trebuie oare contestate şi raporturile bărbat-femeie? Femeia îşi câştigă libertatea… de a fi un obiect: tot în anii ’70 are loc o adevărată explozie pornografică.

Toate legăturile societăţii, inclusiv cele familiale şi cele dintre bărbat şi femeie, sunt revăzute în mod dialectic. Recunoaştem o perspectivă marxistă, însă nu doar atât. În contestarea oricărei morale se regăseşte gândirea lui Freud, a filozofului german Marcuse (din „Eros şi civilizaţie”) şi a psihanalistului W. Reich (din „Revoluţia sexuală”, 1936).

 – Va urma –

* După Freud, în orice om se află o anumită frică de tată (şi, simbolic, o frică de interdicţiile legii), motiv pentru care este ispitit să îl omoare. Conf. „Totem şi tabu”.

„Am încercat să scriu o cărticică despre Aristotel, fără să fiu comentator. (…) Ceea ce mă interesează la Aristotel este omul care gândeşte, altfel spus filozoful. Mă interesează contactul cu realitatea, să văd cum Aristotel a depăşit condiţionarea timpului său, a culturii sale, aceea de a-l avea pe Platon ca maestru.

Să-l ai ca maestru pe Platon şi să fii devenit Aristotel denotă o mare vigoare a inteligenţei şi un respect al maestrului, însă o dorinţă de adevăr cu mult mai mare. Să nu uităm ce spune Aristotel în Etică: „Îl iubesc şi pe Platon, şi adevărul, însă adevărul mai mult”. Vedem aici cum a încercat tot timpul să caute adevărul şi aceasta m-a impresionat cel mai mult la Aristotel” (păr. M-D Philippe, Cele trei înţelepciuni)

Învățătură cu părintele Dan, sâmbătă 15 decembrie la 14.30

Fiecare zămislire este un mister. Între toate însă, Biserica ne spune că a fost una altfel: neprihănita zămislire a Fecioarei Maria. Putem privi acest mister ca pe un privilegiu de început: Maria a plecat pe drumul vieţii în cele mai bune condiţii, fără să fie atinsă nici în trupul, nici în sufletul ei, de vreuna din consecinţele păcatului strămoşesc. Textele liturghiei ne sugerează însă să privim acest mister în lumina jertfei lui Cristos la cruce. La cruce îl vedem pe Cristos răstignit şi pe Maica sa în picioare, stându-i alături.

În faţa necazului, a durerii, de multe ori ne întărim inimile. La începutul unui rău care ne afectează, rezistăm. Apoi vine un moment când spunem (din zeci de motive îndreptăţite) „nu mai pot” şi ne pierdem elanul iubirii, flacăra sufletului, încrederea în bine. La povara răului se adaugă (mai mare) povara propriei inimi care nu mai iubeşte ca la început şi de aici încep tristeţile, depresiile, şi odată cu ele compensările prin violenţă, plăcere sau evadarea din realitate. De fapt poate că aceasta este încercarea oricărei vieţi, iar măreţia omului nu constă în puterea şi performanţele sale, ci în felul în care îşi poartă suferinţa şi limitele continuând să iubească, fără să se închidă în sine. Dacă face asta, atunci, tot în durere, inima capătă o blândeţe şi o calitate cu totul deosebite. Dar cine are această putere de a iubi?

La cruce vedem cea mai mare durere, căci este cel mai mare păcat şi cea mai mare traumă. Bunătatea însăşi strivită de rău, Fiul lui Dumnezeu răstignit de oameni şi lăsat să moară pe o cruce fără ca nimeni să intervină – sunt toate motivele obiective pentru a deznădăjdui în durere şi pentru a-ţi pierde definitiv încrederea în vreun bine posibil. De aceea, la cruce este dezorientarea totală, apostolii fug, femeile sunt copleşite de durere, mulţimea strigă, marii preoţi jubilează…

Şi totuşi, în mijlocul acestui „iad”, Cristos continuă să-l iubească pe Tatăl său, să ceară iertare pentru oameni şi, mai ales, să-i iubească fără să-şi închidă sufletul. E un cuvânt tare în Biblie, „Dumnezeu îşi închide ochii ca să nu mai vadă răul”. De multe ori mă gândeam cum poate tocmai Dumnezeu să nu vadă răul, căci până şi noi îl vedem cu atâta uşurinţă?… Dumnezeu vede răul, dar ne iubeşte de parcă nu l-ar vedea, nu-şi măsoară iubirea în funcţie de răutatea noastră, ci dimpotrivă răspunde răului cu o iubire şi mai mare.

Alături de Cristos, o singură persoană rămâne în picioare, în credinţa şi în iubirea ei. Focul din sufletul Domnului nu se stinge la cruce (ar fi avut toate motivele să dispară), ci trece şi în sufletul Mariei, arde şi în sufletul ei. Cristos moare, dar iubirea dumnezeiască rămâne vie, arzând în lumea noastră, în inima unei fiinţe omeneşti. De aici nu se va mai stinge niciodată şi va trece tainic din inimă în inimă, în sufletele martirilor de toate felurile şi din toate timpurile, dând mărturie că iubirea lui Cristos este biruitoare asupra răului. De aici bunicii noştri care iertau în puşcării securiştilor, de aici sufletele ascunse care mai fac binele în lumea noastră gri, etc.

Aici mi se pare că vedem cel mai bine sufletul neprihănit încă de la început al Fecioarei Maria. Dacă ar fi fost cea mai mică pată, cea mai mică fisură în inima ei pe unde să poată pătrunde răul, Maria la cruce s-ar fi clătinat în credinţa ei, aşa cum au făcut toţi ucenicii. Dar Fecioara Preacurată continuă să creadă, să spere, să-l iubească pe Isus, pe Tatăl, pe apostolii absenţi şi poporul ei rătăcit. Nu ar fi putut face asta singură, ci numai pe urmele lui Cristos, primul şi singurul care putea străbate acest drum, trece viu prin porţile Hadesului. Dar nu ar fi putut face asta nici dacă totul în persoana sa n-ar fi fost pregătit dinainte, cu desăvârşire, de harul şi milostivirea Tatălui ceresc.

Neprihănita Zămislire nu trebuie înţeleasă numai static, printr-un fel de „ecografie divină”. Nu ar avea nici un sens o Neprihănită Zămislire fără misterul lui Cristos şi fără viaţa împreună cu El, aşa, ca un simplu dar pentru o copilă a lui Dumnezeu. Neprihănita Zămislire provine de la cruce, este rodul cel mai frumos al jertfei lui Isus, şi este pentru ca Maria să trăiască fără nici o pată, fără nici o piedică interioară, întărită de dragostea hristică şi recreată de aceasta, pentru sine şi pentru fiecare dintre noi, pentru totdeauna, aceeaşi iubire dumnezeiască de la cruce.

(părintele Dan)