Mănăstirea Sfânta Familie

Ca reprezentant al Sfântului Părinte în România, doresc să vă încurajez să intraţi într-un contact viu, personal, cu Cristos. Înainte de toate prin rugăciune. Cuvântul lui Dumnezeu să fie centrul vieţii voastre spirituale. Vă invit aşadar la o citire asiduă a Sfintelor Scripturi însoţită de rugăciune. Este vorba de a-l asculta pe Cristos: „A-l asculta pe Cristos şi a fi supuşi glasului său, aceasta este calea prin excelenţă, singura care duce la plinătatea bucuriei şi a iubirii”. (Deus caritas est) (…)

„Ce ne-ar mai putea mântui dacă nu iubirea?” Iubirea în adevăr. Cuvântul „adevăr” asumă o particulară densitate la Benedict al XVI-lea. Papa lansează dialogul cu o cultură laică, dar în acelaşi timp denunţă laicismul intolerant care vrea să lege convingerile religioase cu sfera privată, ameninţând astfel principiile democratice.

Există de asemenea nihilismul celor care neagă existenţa oricărui adevăr. În faţa acestei culturi Papa confirmă motivele creştinilor de a avea o credinţă clară în Dumnezeul Întrupat. O credinţă însoţită de o mare încredere în raţiune, în raţionament.

În multe părţi ale lumii şi, mai ales, din păcate, în bătrâna Europă, există astăzi şi o ciudată şi periculoasă uitare a lui Dumnezeu. Oamenii au impresia că totul merge la fel chiar şi fără El. Dar în acelaşi timp există şi un sentiment de frustare, de nemulţumire faţă de tot şi de toţi, şi multă lume e gânditoare: avem nevoie de idealuri înalte, avem nevoie de cineva care să ne arate calea către pace, către fericire, către iubire. Şi acest Cineva este Isus Cristos, Domnul. (…)

Să-i mulţumim Domnului pentru că ne-a dăruit un Papă la înălţimea timpurilor în care trăim, un Papă după inima lui Cristos. Un Papă cu chipul zâmbitor şi luminos, cu sobrietate în gesturi, claritate în gândire, iubire în cuvânt, atenţie delicată faţă de fiecare persoană pe care o întâlneşte. Un om care lasă să se întrevadă o pace profundă, seninătatea celui care l-a întâlnit pe Cel care dăruieşte adevărata pace, Isus.

(Extras din cuvântul de învăţătură al Excelenţei Sale Nunţiul Apostolic în România, monseniorul Francisco-Javier Lozano, la Mănăstirea Sfânta Familie, 28 ianuarie 2013)

Întreaga viaţă a sfântului Toma d’Aquino a fost consacrată unei căutări asidue a adevărului. La Monte Cassino, afirmă Guillermo de Tocco, „îl vedeam condus de un instinct divin, căutând într-un mod surprinzător să-l cunoască pe Dumnezeu, pe care nu-l cunoştea”. „Nu vorbea mult: începuse deja, în tăcere, să mediteze în sine.”

Când familia sa îl întemniţă, cuprinsă de mânie la aflarea veştii intrării sale în Ordinul Fraţilor Predicatori, se spune că „Dumnezeu, în milostivirea sa, l-a luminat într-atât cu razele unei inteligenţe spirituale încât a reuşit să citească Biblia în întregime, în acest răstimp”.

Tânăr student al lui Albert cel Mare, la Köln, ni se spune că „ascundea în tăcere, sub vălul unei uimitoare simplităţi, tot ce îl învăţa Maestrul şi ce îi inspira Dumnezeu în milostivirea sa, astfel că fraţii săi au început să-l strige «Boul mut»”. (…)

Dintre toate trăsăturile vieţii sale, cele mai pomenite de martorii procesului de canonizare au fost tenacitatea muncii şi capacitatea extraordinară de concentrare, de contemplaţie.  (…)

O viaţă închinată numai căutării adevărului şi contemplării lui Dumnezeu şi a tainelor sale dă mărturie în chip minunat despre Absolutul Adevărului, cu atât mai mult cu cât vine din partea cuiva care a ales, în mod deliberat şi în ciuda tuturor vicisitudinilor, această cale. Ştim cât de mult şi-a dorit fratele Toma să intre în Ordinul Sfântului Dominic pentru a se dedica cu toată generozitatea contemplării adevărului, căutării lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Se poate spune că cea dintâi dorinţă a sa, cea care îi orientează întreaga viaţă – dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu – este legată, concretizată de această alegere: să-l urmeze pe Cristos ca un cerşetor, ca un sărac, cu gândul că aceasta era calea cea mai eficace de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a-l cunoaşte.

Căutarea contemplativă a lui Dumnezeu aduce în viaţa fratelui Toma o slujire dezinteresată, precum şi o mare umilinţă şi blândeţe. Acest om atât de inteligent, genial, e foarte blând în disputele cu cei care nu gândesc ca el, pentru că este ucenicul Celui „blând şi smerit cu inima”. De-a lungul vieţii sale, care a fost o muncă neîncetată, el ne apare ca acel slujitor al lui Cristos, credincios şi blând, ca acel slujitor sărac şi smerit. Este cu adevărat modelul teologului, care pune în întregime puterile minţii şi inimii sale în slujba credinţei în cuvântul lui Dumnezeu, în slujba credinţei în misterul lui Cristos.

Ultimele cuvinte pe care i le adresează, înainte de a muri, lui Isus, prezent sub chipul Euharistiei, sunt semnificative: „Te primesc, preţ al mântuirii sufletului meu; te primesc, viatic al peregrinării mele, din iubire pentru tine am cercetat, vegheat, trudit, predicat şi învăţat: nu am spus niciodată nimic împotriva ta, dar de voi fi spus ceva din ignoranţă, n-am să rămân ferecat întru aceasta; iar de am spus ceva greşit, las totul spre îndreptare Bisericii romane”.

(Extras din cartea părintelui Marie-Dominique Philippe, „Sfântul Toma, învățător şi mărturisitor al lui Cristos”)

Discuția a fost introdusă prin câteva remarci generale punctate de fratele Dominic. În Vechiul Testament, bogăţia era considerată înainte de toate o binecuvântare de la Dumnezeu, deci ceva pozitiv. În rugăciunea regelui Solomon vedem relativizarea bogăţiei faţă de înţelepciune. În Noul Testament, Isus îi încredinţează punga lui Iuda… El însuşi trăieşte pentru Tatăl său, fiind liber faţă de bogăţiile lumeşti. Acestea servesc totuşi de mai multe ori în parabole, ca termen de comparaţie pentru bogăţiile spirituale.

La începutul Bisercii vedem exemplul primilor creştini care puneau în comun tot ce aveau, încredinţându-şi bunurile spre administrare apostolilor. Este oare acesta un model realist, imitabil şi astăzi, sau mai degrabă simplul entuziasm al oricărei comunităţi la naşterea ei? Oricum ar fi, primele trei secole ale Bisericii sunt marcate de persecuţii, deci de sărăcie şi de… sfinţi. Apoi odată cu recunoaşterea Bisericii de către imperiu, Biserica devine progresiv bogată (catedralele), de regulă pentru slava lui Dumnezeu, dar accidental şi ocazie de abuzuri, vechi şi noi (de la indulgenţele din evul mediu până la maşinile preoţilor).

Au urmat întrebările şi discuţiile, foarte interesante. S-a subliniat aspectul vizibil al bogăţiei şi scandalul pe care îl poate reprezenta pentru credincioşii simpli orice exces în această privinţă. Cristos a trăit sărac pentru a ne arăta că adevărata bogăţie nu este pe pământ. Aşadar, şi noi trebuie să trăim săraci, dar despre ce sărăcie este vorba? Şi concret, cât de săraci trebuie să fim? O întâmplare din Pateric depre un părinte ascet şi sărac, dar mai ataşat de pisica lui decât episcopul bogat de bogăţiile lui, a adus o lumină fundamentală asupra chestiunii: cea a ataşamentului din inima noastră.

S-a discutat şi despre condiţionarea sacramentelor de achitarea unei taxe, abuzurile ocazionate, dar şi înţelesul acestei „plăţi” atunci când este doar un mijloc prin care credincioşii îşi susţin propii preoţi.

S-a vorbit mult despre judecarea preoţilor de către credincioşi şi despre critică în general, despre rugăciunea cu care mirenii trebuie să îşi susţină păstorii şi despre privirea milostivă pe care trebuie să învăţăm să o avem pentru aproapele nostru, inclusiv atunci când acesta este preot. Critica uneori este justificată, dar de multe ori este un pretext şi o scuză facilă pentru lipsa proprie de angajament „nu merg la Biserică pentru că preotul este aşa şi aşa…”

Să menţionăm în sfârşit importanţa unei anumite transparenţe în gestionarea bogăţiilor bisericeşti precum şi faptul că – dincolo de oameni – bogăţia Bisericii este pentru Dumnezeu. Dumnezeu merită mai mult din partea noastră, spunea unul dintre tineri.

A urmat tradiţionala pizza şi întâlnirea s-a terminat în capelă, în faţa Sfântului Sacrament pentru o oră de adoraţie.

Cu ce mă voi înfăţişa înaintea Domnului? (Mih 6,6-8)

Trezind în adâncul sufletelor noastre o profundă sinceritate ne lăsăm cu toţii interpelaţi acum, în ajunul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor, de această întrebare pe care orice credincios din timpul profetului Mihea (sec. VIII Î.C.) şi-o punea atunci când voia să se apropie de Templu pentru a dobândi bunăvoinţa Domnului: Cu ce mă voi înfăţişa înaintea Domnului?

Pe cine sau ce vom purta noi în rugăciune înaintea Domnului în aceste zile? Săptămâna de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor ne oferă o ocazie specială de a ne îndrepta privirea către multiplele situaţii în care creştini din mai multe colţuri ale lumii se văd nevoiţi să-şi trăiască credinţa în condiţii deosebite, condiţii care le cer sacrificii ori suferinţe ieşite din comun. O astfel de situaţie o reprezintă comunitatea creştină din India unde creştinii, pe lângă apartenenţa la diferite culte, se văd nevoiţi să trăiască despărţiţi din cauza organizării în caste a societăţii lor.

Nici în ţara noastră nu lipsesc situaţiile în care unitatea dintre creştini ar da mai multă credibilitate mesajului evanghelic, atât de necesar redresării morale a societăţii româneşti. Semnificativ, în acest sens, este mesajul pe care sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea l-a adresat, în 2012, sanctităţii sale, Bartolomeu I, patriarhul ecumenic de Constantinopol, cu ocazia sărbătorii sfântului Andrei. Referindu-se la situaţia omului de astăzi, situaţie în care se află, mai mult sau mai puţin, şi omul din România, sfântul părinte papa spune, printre altele, că: „Provocarea cea mai urgentă, asupra căreia ne-am aflat întotdeauna în deplin acord, este astăzi cea a modului în care să fie vestită iubirea milostivă a lui Dumnezeu omului timpurilor noastre, adesea atât de împrăştiat, incapabil, uneori, de o reflecţie profundă asupra sensului însuşi al existenţei sale, luat ca atare pornind de la proiectele şi utopiile care nu pot decât să-l lase dezamăgit. Biserica nu are alt mesaj decât „Evanghelia lui Dumnezeu” (Rm 1,1) şi nu are altă metodă decât anunţul apostolic, susţinut şi garantat de mărturia sfinţeniei vieţii păstorilor şi a poporului lui Dumnezeu. Domnul Isus ne-a spus că „secerişul este mare” (Lc 10,2), iar noi nu ne putem permite ca el să se piardă din cauza slăbiciunilor noastre şi a diviziunilor dintre noi.”

Conştienţi de responsabilitatea noastră de a face tot mai credibil mesajul evangelic pe care ne străduim să-l vestim şi să-l trăim, vă invit să ne înfăţişăm înaintea Domnului în bisericile noastre purtându-ne în rugăciune unii pe alţii şi mai ales pe acei creştini care au nevoie de susţinerea noastră frăţească.

Cu binecuvântare,

Dr. Ioan Robu

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

…şi în ajunul sărbătorii Născătoarei de Dumnezeu, un cuvânt al părintelui Marie-Dominique Philippe, împreună cu rugăciunile și urarea noastră de LA MULȚI ANI!

„Să-i cereți Fecioarei Maria să vă dăruiască setea de adevăr, setea de a contempla, setea de a iubi, de a iubi în adevăr, uitând de voi înșivă. Să fiți ascunși în mod dumnezeiesc în Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât setea voastră de a contempla să se împlinească din ce în ce mai mult în inima voastră, fiind martori adevărați pentru lumea de azi. Lumea are nevoie de această sete de adevăr, de această sete de iubire. Are nevoie să vadă că se poate realiza (fie și în mică parte) descoperirea adevărului și legătura personală de iubire cu Isus, cu Tatăl și cu toți cei care doresc să adâncească mereu iubirea.”