Mănăstirea Sfânta Familie

Discuția a fost introdusă prin câteva remarci generale punctate de fratele Dominic. În Vechiul Testament, bogăţia era considerată înainte de toate o binecuvântare de la Dumnezeu, deci ceva pozitiv. În rugăciunea regelui Solomon vedem relativizarea bogăţiei faţă de înţelepciune. În Noul Testament, Isus îi încredinţează punga lui Iuda… El însuşi trăieşte pentru Tatăl său, fiind liber faţă de bogăţiile lumeşti. Acestea servesc totuşi de mai multe ori în parabole, ca termen de comparaţie pentru bogăţiile spirituale.

La începutul Bisercii vedem exemplul primilor creştini care puneau în comun tot ce aveau, încredinţându-şi bunurile spre administrare apostolilor. Este oare acesta un model realist, imitabil şi astăzi, sau mai degrabă simplul entuziasm al oricărei comunităţi la naşterea ei? Oricum ar fi, primele trei secole ale Bisericii sunt marcate de persecuţii, deci de sărăcie şi de… sfinţi. Apoi odată cu recunoaşterea Bisericii de către imperiu, Biserica devine progresiv bogată (catedralele), de regulă pentru slava lui Dumnezeu, dar accidental şi ocazie de abuzuri, vechi şi noi (de la indulgenţele din evul mediu până la maşinile preoţilor).

Au urmat întrebările şi discuţiile, foarte interesante. S-a subliniat aspectul vizibil al bogăţiei şi scandalul pe care îl poate reprezenta pentru credincioşii simpli orice exces în această privinţă. Cristos a trăit sărac pentru a ne arăta că adevărata bogăţie nu este pe pământ. Aşadar, şi noi trebuie să trăim săraci, dar despre ce sărăcie este vorba? Şi concret, cât de săraci trebuie să fim? O întâmplare din Pateric depre un părinte ascet şi sărac, dar mai ataşat de pisica lui decât episcopul bogat de bogăţiile lui, a adus o lumină fundamentală asupra chestiunii: cea a ataşamentului din inima noastră.

S-a discutat şi despre condiţionarea sacramentelor de achitarea unei taxe, abuzurile ocazionate, dar şi înţelesul acestei „plăţi” atunci când este doar un mijloc prin care credincioşii îşi susţin propii preoţi.

S-a vorbit mult despre judecarea preoţilor de către credincioşi şi despre critică în general, despre rugăciunea cu care mirenii trebuie să îşi susţină păstorii şi despre privirea milostivă pe care trebuie să învăţăm să o avem pentru aproapele nostru, inclusiv atunci când acesta este preot. Critica uneori este justificată, dar de multe ori este un pretext şi o scuză facilă pentru lipsa proprie de angajament „nu merg la Biserică pentru că preotul este aşa şi aşa…”

Să menţionăm în sfârşit importanţa unei anumite transparenţe în gestionarea bogăţiilor bisericeşti precum şi faptul că – dincolo de oameni – bogăţia Bisericii este pentru Dumnezeu. Dumnezeu merită mai mult din partea noastră, spunea unul dintre tineri.

A urmat tradiţionala pizza şi întâlnirea s-a terminat în capelă, în faţa Sfântului Sacrament pentru o oră de adoraţie.

Cu ce mă voi înfăţişa înaintea Domnului? (Mih 6,6-8)

Trezind în adâncul sufletelor noastre o profundă sinceritate ne lăsăm cu toţii interpelaţi acum, în ajunul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor, de această întrebare pe care orice credincios din timpul profetului Mihea (sec. VIII Î.C.) şi-o punea atunci când voia să se apropie de Templu pentru a dobândi bunăvoinţa Domnului: Cu ce mă voi înfăţişa înaintea Domnului?

Pe cine sau ce vom purta noi în rugăciune înaintea Domnului în aceste zile? Săptămâna de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor ne oferă o ocazie specială de a ne îndrepta privirea către multiplele situaţii în care creştini din mai multe colţuri ale lumii se văd nevoiţi să-şi trăiască credinţa în condiţii deosebite, condiţii care le cer sacrificii ori suferinţe ieşite din comun. O astfel de situaţie o reprezintă comunitatea creştină din India unde creştinii, pe lângă apartenenţa la diferite culte, se văd nevoiţi să trăiască despărţiţi din cauza organizării în caste a societăţii lor.

Nici în ţara noastră nu lipsesc situaţiile în care unitatea dintre creştini ar da mai multă credibilitate mesajului evanghelic, atât de necesar redresării morale a societăţii româneşti. Semnificativ, în acest sens, este mesajul pe care sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea l-a adresat, în 2012, sanctităţii sale, Bartolomeu I, patriarhul ecumenic de Constantinopol, cu ocazia sărbătorii sfântului Andrei. Referindu-se la situaţia omului de astăzi, situaţie în care se află, mai mult sau mai puţin, şi omul din România, sfântul părinte papa spune, printre altele, că: „Provocarea cea mai urgentă, asupra căreia ne-am aflat întotdeauna în deplin acord, este astăzi cea a modului în care să fie vestită iubirea milostivă a lui Dumnezeu omului timpurilor noastre, adesea atât de împrăştiat, incapabil, uneori, de o reflecţie profundă asupra sensului însuşi al existenţei sale, luat ca atare pornind de la proiectele şi utopiile care nu pot decât să-l lase dezamăgit. Biserica nu are alt mesaj decât „Evanghelia lui Dumnezeu” (Rm 1,1) şi nu are altă metodă decât anunţul apostolic, susţinut şi garantat de mărturia sfinţeniei vieţii păstorilor şi a poporului lui Dumnezeu. Domnul Isus ne-a spus că „secerişul este mare” (Lc 10,2), iar noi nu ne putem permite ca el să se piardă din cauza slăbiciunilor noastre şi a diviziunilor dintre noi.”

Conştienţi de responsabilitatea noastră de a face tot mai credibil mesajul evangelic pe care ne străduim să-l vestim şi să-l trăim, vă invit să ne înfăţişăm înaintea Domnului în bisericile noastre purtându-ne în rugăciune unii pe alţii şi mai ales pe acei creştini care au nevoie de susţinerea noastră frăţească.

Cu binecuvântare,

Dr. Ioan Robu

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

…şi în ajunul sărbătorii Născătoarei de Dumnezeu, un cuvânt al părintelui Marie-Dominique Philippe, împreună cu rugăciunile și urarea noastră de LA MULȚI ANI!

„Să-i cereți Fecioarei Maria să vă dăruiască setea de adevăr, setea de a contempla, setea de a iubi, de a iubi în adevăr, uitând de voi înșivă. Să fiți ascunși în mod dumnezeiesc în Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât setea voastră de a contempla să se împlinească din ce în ce mai mult în inima voastră, fiind martori adevărați pentru lumea de azi. Lumea are nevoie de această sete de adevăr, de această sete de iubire. Are nevoie să vadă că se poate realiza (fie și în mică parte) descoperirea adevărului și legătura personală de iubire cu Isus, cu Tatăl și cu toți cei care doresc să adâncească mereu iubirea.”

„Din Guadalupe curge un „râu de lumină”* din Evanghelia lui Cristos, care se răspândește pe tot pământul prin imaginea plină de milostivire a Mariei.” (Fericitul Papă Ioan-Paul al II-lea)

IERI : O SITUAȚIE DRAMATICĂ !

În 1531, în Mexic, 12 ani după sosirea conchistadorilor spanioli, băștinașii Noului Continent trăiesc o încercare profundă. Lipsa de respect față de cultura lor, cruzimea cuceritorilor, ostilitatea guvernului față de misiunea Bisericii, sfârșitul lumii aztece însoțit de semne cosmice (cutremure, eclipsă, cometă) conduc la o situație dramatică. Băștinașii suportă un veritabil traumatism. Cum s-au putut întâmpla acestea? Spaniolii nu au adus băștinașilor vestea cea bună a Evangheliei ? În 1529, episcopul din Mexic trimite o scrisoare regelui Spaniei, spunând: „Dacă Dumnezeu nu intervine cu un ajutor din mâinile Lui, pământul acesta se va prăbuși.”

O MISIUNE DEOSEBITĂ

Atunci Fecioara Maria îi apare unui băstinaș, Juan Diego Cuauhtlatoatzin, şi îi cere, ca o mamă, să-i zică episcopului să construiască o casă pentru ea și fiii săi. Acolo ea îl va putea face cunoscut pe Dumnezeu şi îl va dărui tuturor pe Fiul ei, ca să-i vindece şi să-i mângâie. Juan Diego se duce şi vorbeşte cu episcopul, dar fără succes. Atunci el se întoarce la Fecioară, spunându-şi că Doamna nu avea niciodată casa pe care i-o ceruse.  Fecioarei Maria îi zice: „Uite, ar fi mai bine să cauţi un om important care să meargă acolo unde eu nu voi ajunge niciodată.” Casa episcopului aparţinea unui univers prea înalt pentru cineva aşa de modest ca şi el, care avea obiceiul să-i frecventeze pe cei de rangul său.

Fecioara îi răspunde: „Sunt mulţi oameni cărora le-aş putea cere asta dar… ţi-o cer ţie! Ţie, cel mai mic dintre fiii mei, îţi cer să mă slujeşti şi să transmiţi cererea mea. Întoarce-te mâine şi spune-i că te-am trimis eu, Fecioara şi Maica lui Dumnezeu.” De data asta, episcopul îi cere un semn. Ca semn, o imagine a Fecioarei va apărea pe pânza albă a hainei lui Juan Diego, ca şi cum ar fi imprimată. Hainele de felul celei lui Juan Diego se distrugeau de obicei prin învechire după vreo douăzeci de ani. Şi totuşi această haină există încă şi astăzi.

Oamenii  încep să vină să constate divinitatea acesti semn. Veneau să se roage şi să admire acest eveniment miraculos, care nu era de origine umană, nefiind vorba de o pictură realizată de om. După apariția Fecioarei, 9 milioane de băştinaşi se convertesc, astel încât episcopul îi scrie regelui: „Poate că Dumnezeu vrea ca din Indii să înceapă reforma universală.” În cele din urmă, băștinașii acceptă „Dumnezeul european” în mare parte datorită miracolului Fecioarei. Acesta i-a convins că Dumnezeul spaniolilor era într-adevăr dincolo de noutatea prezentată de doctrina lor. Vorbind limba Nahuatl și făcând referire la cosmogonia mexicană, Fecioara a putut pătrunde adânc în mentalitatea băștinașilor, devenind un simbol al națiunii mexicane, în sensul cel mai larg al termenului.

UN CODEX DESTINAT BĂSTINAȘILOR

Imaginile încărcate de simboluri aveau o mare importanță pentru băștinași. În culturile antice egiptene, sumeriene, chinezești și mexicane, simbolurile erau limbajul natural al civilizatiilor cele mai avansate. În conceptul motivelor lor pictate, bătrânii mexicani erau capabili să comunice o idee nouă fără a recurge la o explicație printr-un cuvânt sau o frază. Datorită imaginilor, ei puteau exprima universuri întregi, concepte, curente de idei, tot ceea ce posedă mai profund o cultură. De aceea, mesajul de la Guadalupe era înțeles în mod simbolic în Nahuatl. Indigenii numeau această formă de vorbire simbolică, de comunicare și de înțelegere : „Flor y canto”, adică : „floare și cânt”. „Flor y canto” înseamnă: poezie, limba lui Dumnezeu, cea mai frumoasă formă de limbaj, în așa fel încât ei credeau că, dacă într-o zi Dumnezeu ar vorbi omenirii, el ar vorbi în „flor y canto”. Este necesar de a gândi în „flor y canto” pentru a înţelege mesajul Fecioarei de la Guadalupe, de ce ea renunță la cuvinte și îndrăznește o călătorie în conceptele teologice care formează substratul acestei imagini în mentalitatea indigenă.  E ca și cum Evanghelia ar fi fost imprimată pe haina lui Juan Diego, imaginea ascunzând un mare număr de simboluri. Mesajul e cristocentric și împotriva zeiței Tonantzin, pe care o înlocuiește. Fecioara Maria ne ajută să-l primim pe Isus şi să descoperim bunătatea Dumnezeului celui viu şi adevărat :

„Strămoşii noştri au oferit inimi zeului, ca armonia să domnească în viaţa lor. Femeia aceasta ne asigură că fară să le smulgem din trupul nostru, ar trebui să depunem inimile noastre în mâinile ei, pentru ca ea să le prezinte zeului adevărat.” (Poporul  totonac din San Miguel Zozocolco (Veracruz), din arhivele pentru cauza canonizării Sfântului Juan Diego.)

AZI : O SITUAȚIE DRAMATICĂ ?

Mesajul de speranţă al Fecioarei de la Guadalupe este în continuare unul de actualitate. Căutând bogăţia și satisfacția noastră, uităm că avem un suflet şi ne îndreptăm  spre o lume fără sens şi fără iubire, care se autodistruge. Până la urmă ajungem să credem o profeţie despre sfârșitul lumii, a unui calendar maya. Dimpotrivă, pentru ca situația să se schimbe așa cum s-a întâmplat după apariția Fecioarei Maria, n-ar trebui oare să construim o nouă civilizație a iubirii, de care să fim responsabili cu ajutorul ei?

Prin această imagine au avut şi au loc în continuare numeroase miracole. Recent, în momentul legalizării avortului în Mexic, lumina care emană întotdeauna din imagine (confirmată de experții firmei Kodak încă din 1963) s-a concentrat în dreptul pântecelui Fecioarei sub forma unui embrion, amintindu-ne că trebuie să respectăm viaţa încă de la începutul ei. Pentru lumea de azi, aceste fenomene inexplicabile răspund dorinței ei de a avea dovezi științifice pentru a crede într-un Dumnezeu care se ocupă de noi și care ni se revelează în mod concret. Astăzi, adevărul este primit mult mai greu.

Așadar, să spunem și noi, împreună cu Papa Benedict al XVI-lea la câteva zile după alegerea lui ca Suveran Pontif, în fața Fecioarei  de la Guadalupe: „Ne punem viața în mâinile tale!”

                                       .

* „Râu de lumină”: etimologia posibilă a cuvântului „Guadalupe” în arabă și celtică.

Învăţătorule, unde locuieşti?

„Dorinţa profundă a lui Ioan de-a lungul întregii sale vieţi a fost să rămână în preajma Mielului, să trăiască cea mai mare apropiere posibilă cu El. Aceasta este vocaţia sa şi dorinţa cea mai mare a inimii sale: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Isus răspunde cu un mare realism: „Veniţi şi vedeţi.” Nu se poate explica unde locuieşte, acest mister nu poate fi decât descoperit, descoperit în tăcere. Vocaţia lui Ioan, încă de la început, este deci o legătură personală cu Isus, o legătură de iubire. A rămâne în preajma Mielului, a fi cu El, a fi cât mai aproape cu putinţă de El, iată aspectul cel mai profund al vocaţiei creştine”. (Părintele Marie-Dominique Philippe, „Cele trei înţelepciuni”, 1994)

A fi un alt Ioan

„Trebuie să îndrăznim să spunem că din toată Scriptura, Evangheliile sunt cele mai preţioase, şi că dintre Evanghelii, cea a lui Ioan este cea mai preţioasă, pe care nimeni nu o poate înţelege dacă nu s-a odihnit la pieptul Mântuitorului şi nu a primit-o de la Isus pe Maria ca Mamă. Şi pentru a fi un alt Ioan, trebuie să devenim astfel încât să ne auzim ca şi Ioan numiţi de Isus ca fiind Isus însuşi.” (Origene)

Vulturul

„Acest evanghelist a ales ca temă de preferinţă a cărţii sale dumnezeirea Mântuitorului, după care este egal cu Tatăl şi Fiu unic al lui Dumnezeu. Din acest motiv Ioan a fost comparat cu un vultur, căci vulturul este pasărea care se înalţă cel mai sus în văzduh. Ascultaţi deci această Evanghelie cu o atenţie extremă. Iar eu vă voi explica pe rând toate textele, aşa cum mă va ajuta Domnul să o fac.” (sfântul Augustin)

Teologul

„Din grupul ucenicilor, Fiul şi-a ales unul pe care îl iubea în mod deosebit şi ale cărui scrieri dau mărturie că şi el îşi iubea Învăţătorul în acelaşi fel: Ioan. Interpretul cel mai profund al misterului lui Cristos, acesta a fost desemnat de Biserica primară ca teologul prin excelenţă. În momentul ultim al lucrării sale mântuitoare la cruce, Isus, printr-un adevărat testament, i-a încredinţat-o pe Maica sa, pentru ca să formeze împreună celula vie primitivă a Bisericii sale” (Hans Urs Von Balthazar)

Ioan, contemplativul

„Isus i-a încredinţat-o lui Ioan pe Fecioara Maria pentru a îi fi ca şi un fiu. Fecioara ascultătoare va avea grijă de el aşa cum a avut grijă de Isus la Nazaret, făcâdu-l să crească în acelaşi fel ca în cei 30 de ani de viaţă ascunsă la Nazaret. „Casa Mariei” de la Efes este deci într-un fel ca o primă mănăstire în care Ioan va adânci cu putere misterul lui Cristos împreună cu Maria, într-o viaţă de tăcere, de rugăciune şi de contemplaţie care va avea o posteritate imensă, întrucât toată Biserica mariană, Biserica călugărilor şi a călugăriţelor, centrată pe viaţa de rugăciune, pe contemplaţie şi pe aprofundare misterului lui Cristos, departe de lume, în tăcerea unei vieţi ascunse, este legată într-un fel de ceea ce au trăit Maria şi Ioan. Primii călugări îl numeau pe Ioan „părintele” lor, aşa cum îl menţionează Evagrie Ponticul, iar Epifan din Salamina confirmă că aceştia se reuneau pentru a imita „viaţa Mariei şi a lui Ioan la Efes”. Mai târziu, sfântul Augustin şi mulţi alţii îl vor desemna pe Ioan ca model al vieţii contemplative: „Ioan se află la originea spiritualităţii noastre celei mai înalte. Ca şi el, cei care trăiesc în tăcere cunosc acest dialog misterios al inimilor, invocă prezenţa lui Ioan şi inima lor se înflăcărează.” (Patriarhul Ecumenic Atenagoras, 1972)

Ioan, fiul Mariei

„Numele ucenicului era Ioan. Fiul lui Zebedeu, apostol şi evanghelist, Ioan este cel care a auzit de pe cruce cuvintele lui Cristos: „Femeie, iată fiul tău”. Acesta era un testament admirabil. Ieşind din această lume, Cristos îi dăruieşte Maicii sale un om care îi va fi ca un fiu: Ioan. I-o încredinţează. În urma acestui dar, a acestei încredinţări în mâinile sale, Maria devine mama lui Ioan. Maica lui Dumnezeu a devenit maica omului. Din clipa aceea, Ioan a luat-o „la el” şi a devenit pe pământ păzitorul Maicii Învăţătorului său. Copiii au un drept şi o obligaţie de a avea grijă de mama lor. Dar, mai ales, Ioan devine prin voia lui Cristos fiul Maicii lui Dumnezeu. Iar prin Ioan, fiecare om devine fiul ei.” (Fericitul Ioan-Paul al II-lea, predică la Fatima, 13 mai 1982)