Mănăstirea Sfânta Familie

Cum se învață răbdarea lângă o fetiță bolnavă care bea un biberon într-o oră. Traducere din Anne-Dauphine Julliand, Deux petits pas sur le sable mouille

Azylis bea cinci biberoane în cele douăsprezece ore ale unei zile. De fapt rămâne foarte puțin timp între biberoane, deoarece le bea încet, foarte încet, exasperant de încet. Fiecare biberon durează cel puțin o oră. Pentru de-abia 300 de mililitri de lapte. Astfel, de la răsăritul la apusul soarelui, noi petrecem cinci ore închiși în camera lui Azylis, bombănind în spatele măștilor noastre, doar-doar își va mări ritmul înghițiturilor și va reuși într-un sfârșit să se îngrașe puțin. Nici o șansă. Nu ajută nimic, nici rugămințile, nici jocurile, nici distracțiile, nici promisiunile, nici mângâierile. Nu ne mai rămâne decât să avem răbdare.

Răbdarea. O virtute cu care suntem dotați inegal. Mesele-maraton ale lui Azylis ne aduc la capătul puterilor. Soțul meu și cu mine ne temem de ele în fiecare zi mai mult. Știu bine că Azylis nu e așa dintr-un capriciu. Dificultățile ei de a înghiți sunt o consecință a chimioterapiei prin care a trecut. Cu toate acestea, nu reușesc să am răbdare. Am sentimentul oribil de a-mi pierde timpul numărând laconic înghițiturile ei minuscule.

Tereza [bona senegaleză] ne vine în ajutor, aproape fără să-și dea seama. Una din calitățile ei principale este tocmai răbdarea. Tereza are o abordare a timpului complet diferită de a noastră.

Ea nu înțelege de ce fugim mereu după timp, de ce bodogănim când trebuie să așteptăm, de ce blestemăm când stăm la coadă. Terezei nu i se pare niciodată că-și pierde timpul. Ea trăiește orice moment prin care trece. Pentru ea, orice clipă din viața ei prezintă un interes. Când îi dă biberonul lui Azylis, ochii ei nu sunt fixați pe ceas. Se bucură de acest moment petrecut cu ea, fără să se gândească nici la cât de încet se duce laptele din biberon, nici la minutele care trec.

Același lucru se întâmplă când o însoțește pe Azylis la spital. Știm cu toții, la spital se așteaptă adesea… și mult. Eu mă enervez repede, îmi arăt supărarea și mă învârt în loc. Pentru Tereza, vizitele la spital sunt ocazia de a face întâlniri interesante, de a descoperi un loc nou, de a încetini goana zilnică. Deoarece pentru ea, așteptarea nu este un vid. Este o stare în sine, care te poate îmbogăți. Tereza nu-și pune viața între paranteze când trebuie să aștepte. Continuă să trăiască, într-un ritm diferit. Asta-i tot.

O privesc cu admirație. Cucerită de viziunea ei asupra lucrurilor și de serenitatea pe care o iradiază, mă hotărăsc să o imit. Răbdarea – cât de greu se învață! Voi avea nevoie de mai multe zile, chiar săptămâni, înainte de a reuși să-mi inversez tendința naturală, și să ajung să consider biberoanele lui Azylis ca pe tot atâtea momente privilegiate petrecute cu fetița mea. Mă abțin să mă gândesc la tot ce aș putea face în acest timp. Încerc să trăiesc clipa. Calm, cu blândețe. Având timp.

De PR. THIERRY DE ROUCY // În această noapte am venit în fața ieslei pentru a fi martorii unui eveniment tulburător: Cuvântul făcut trup își deschide ochii asupra lumii și începe să lumineze în chip misterios cu privirea sa divină întreaga realitate. Cu nașterea acestui Copil în ieslea săracă de la Betleem se schimbă totul, chiar dacă aparent totul rămâne la fel. Istoria însăși capătă un sens nou, astfel încât trăim acum „după I.-C.” (…)

Acest Pruncușor din iesle este Centrul istoriei omenești. El este religia noastră, doctrina noastră, viața noastră, lumina noastră, speranța noastră. El este aproapele nostru și adâncul ființei noastre. Spre El trebuie să se îndrepte privirile noastre și în El trebuie puse toate speranțele noastre. A venit la noi pentru a împlini inima fiecăruia dintre noi. Inima noastră nu este însetată nici de ideologii, nici de doctrine, nici de cifre, ci de un chip pe care să-l privim, de o inimă pe care s-o iubim, de o voce pe care s-o ascultăm. (…)

Pentru a ne îndrepta privirile spre chipul lui Isus, spre inima Tatălui, spre suflul Duhului Sfânt, ar trebui să ne străduim să contemplăm mai mult chipul fiecăreia dintre Persoanele divine, să descoperim numele lor în cuvântul lui Dumnezeu. Dar poate că există și un alt mijloc, mai direct… Să facem mai mult loc copiilor și săracilor în centrul Bisericii noastre, ascultându-i, învățând din experiența lor cu Dumnezeu, luându-i ca exemple în această privință. Lumea oamenilor cultivați este deseori lumea cărților și a ideilor, lumea exegezei și a arheologiei. Lumea săracilor este lumea trupului și a sângelui, lumea inimii, lumea celui care slujește. Slujindu-i mai mult pe cei mici și săraci, Biserica ar întrupa mai bine mesajul lui Isus și i-ar da un chip care ar atrage  inima multora.

Copiii, persoanele handicapate și săracii nu vorbesc de „creștinism”, ci de Isus și de Maria. Tatăl, în bunătatea Sa, le-a revelat un nume pe care să-l poată pronunța cu ușurință și cu toată dragostea. Pentru copii și pentru săraci, ideile nu aduc speranță. Ei nu cheamă în ajutor decât oamenii. Săracii au nevoie să strige, să ceară, să atingă. Strigă cineva după o idee abstractă? Cere cineva ajutor unui ideal? Atinge cineva un spirit? Nu. Precum Petru mergând pe ape, nu putem întinde mâna decât spre o altă mână, care e gata să ne ridice.

Deja în vremea lui Isus, apostolii îi îndepărtau pe copii. Ei își doreau să-l vadă pe Isus frecventând cercul oamenilor învățați, sănătoși și virtuoși. Isus i-a certat cu asprime: Lăsați copiii să vină la Mine! Împărăția lui Dumnezeu este a acelor ca ei. Douăzeci de secole mai târziu, avem aceeași tentație de a transforma Împărăția într-o Academie pentru cercul celor inițiați. Dar făcând aceasta desfigurăm vestea cea bună adusă de Isus. Pentru Biserică, pentru familiile și comunitățile noastre, convertirea înseamnă să-i aducem pe copii la Isus ca să-i binecuvânteze, pe orbii din Ierihon ca să-i vindece, pe femeile adultere ca să cunoască milostivirea. Înseamnă să ne lăsăm mișcați de cei care strigă deoarece le este foame, deoarece vor pâine sau dragoste, deoarece sunt victime ale nedreptății altora sau ale propriei lor nebunii, deoarece plâng sau sunt bolnavi. (…)

În această seară Biserica îl privește pe cel mai sărac dintre toți copiii, Pruncul din ieslea de la Betleem. Este timpul unui har de neînchipuit. Am vrea ca timpul să stea în loc pentru ca Biserica și lumea întreagă să nu-și mai ia ochii de la El. Am vrea ca Pruncul să rămână mereu în mijloc. (…) Am vrea ca anul care începe să fie un lung Crăciun, pentru ca iubirea Duhului să fie primită în inimile multora. Am vrea să nu treacă niciodată Crăciunul, am vrea să nu treacă niciodată această Împărăție care seamănă atât de mult cu un Copil. Crăciunul este atât de frumos… Este frumos precum Micuțul din iesle.

(traducere din cartea Points-Coeur, La puissance du simple amour)

DE PR. MARTIN DE LA CROIX //

3. Milostivirea, niciodată fără adevăr

Viața apostolică a Domnului are trei aspecte caracteristice: spunerea adevărului, apropierea de omul păcătos și petrecerea unei perioade de timp cu păcătosul convertit. Să o privim pe prima dintre acestea și să vedem importanța ei în procesul dificil al educației. „Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (Ioan 18,37). Isus ne atrage deoarece bunătatea sa este fără limite, dar și pentru că ne dezvăluie adevărul fără ascunzișuri, fără compromisuri. Aceste lucruri ne atrag și atunci când le întâlnim la orice persoană.

Rolul educației este de a forma conștiința, de a transmite adevărul în legătură cu binele și răul. Este o lucrare de milostivire, de care copilul are nevoie. Azi e nevoie de mult curaj pentru aceasta, deoarece „lumea” nu cunoaște și nu primește adevărata morală, de exemplu în legătură cu relațiile dintre băieți și fete înainte de căsătorie, în legătură cu contracepția sau cu avortul. Educația ne cere de asemenea multă inteligență practică, pentru a putea discuta, cu blândețe, dar cu convingere, despre toate subiectele controversate. Nu trebuie să ezitați să vorbiți cu preoți sau cu laici care au fost formați în legătură cu aceste chestiuni.

Societatea de azi, cu legile și obiceiurile ei, provine dintr-o cultură creștină, dar are tendința să se distanțeze de aceasta. Fiecare familie își are la rândul ei propriile legi și obiceiuri, propria cultură. Trebuie să ne punem întrebarea: Vom lăsa societatea să impună familiei noastre regulile și obiceiurile sale contrare convingerilor noastre și contrare Evangheliei? Sau cultura creștină a familiei noastre va fi mai puternică? De răspunsul la aceste întrebări depinde transmiterea credinței.

Voi termina acest punct printr-un exemplu. Un tată a șapte copii îmi povestea despre fata lui mai mare (18-20 de ani) care se îndepărta de credință. I-a spus atunci că era vorba desigur de o alegere personală, care îi aparținea în întregime. O alegere liberă, pe care el, ca tată, nu putea decât să o respecte. Dar i-a cerut de-asemenea ca atunci când revenea acasă să respecte obiceiurile creștine ale familiei. „Știi că noi în familie ne rugăm împreună în fiecare seară, așadar îți voi cere să fii și tu prezentă; știi că duminica mergem la liturghie în familie: deci când vei veni la noi, singură sau cu viitorul tău soț și copiii tăi, veți veni și voi la liturghie cu noi.” Acest tată respecta alegerea interioară a fiicei sale, însă îi cerea să respecte cultura creștină a familiei lor.

4. Iertarea și consfințirea la Inima lui Isus

Vedem cum civilizația iubirii și a vieții, atât de importantă pentru Papa Ioan-Paul al II-lea, începe în familie. Milostivirea în familie poate fi trăită din plin, însă cu două condiții.

Iertarea. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru noi se exprimă prin iertarea pe care El ne-o oferă mereu. Putem oare trăi o iertare fără limite în familie? Cunosc cupluri care s-au certat timp de mai mulți ani și s-au rănit profund, dar care s-au iertat la fel de profund și trăiesc acum în pace, uniți din nou în dragoste. Nu trebuie să ne învinovățim dacă atunci când suntem răniți, simțim că nu putem ierta. Iertarea nu e un sentiment iar unele răni au nevoie de timp pentru a se vindeca. Putem însă mereu să-i cerem lui Isus harul de a ierta. Este chiar foarte important. Inima noastră, adică voința noastră, e făcută pentru a iubi și nu e împlinită decât atunci când iubește. Refuzând să iertăm, oprim iubirea și, în cele din urmă, calea spre fericire.

Adorația. Consacrarea la iubirea milostivă a lui Dumnezeu se poate trăi concret printr-un gest zilnic. Îngenunchem și recunoaștem că primim totul de la El, începând cu propria noastră persoană. Existăm deoarece Dumnezeu ne vrea, și toată viața noastră e purtată de El, e în mâna Sa: trecutul, viitorul și prezentul. El nu ne creează decât din iubire și ne dă harul Său în Isus Cristos. De ce să nu trăim, în rugăciunea familială zilnică, acest gest în care, timp de un minut sau două de reculegere profundă, de tăcere, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne dă viață, pentru că ne-a dat un soț, o soție, părinți, copii, și îl rugăm să ne dea și mai departe viața Sa, iubirea Sa, nemărginite?

DE PR. MARTIN DE LA CROIX // Anul milostivirii a început chiar la sfârșitul Sinodului consacrat Familiilor. Familia va mai fi încă subiect de discuții. Într-o societate care cunoaște schimbări atât de rapide și de profunde, ea este adesea pusă sub semnul întrebării. Un stil de viață centrat pe obținerea eficienței îngreunează comunicarea între membrii familiei. Instituțiile politice încearcă, deseori sub presiunea organismelor internaționale, să relativizeze modelul familial. Dar familia nu este oare ultimul zid de apărare în calea comercializării omului? Locul prin excelență unde se poate experimenta milostivirea lui Dumnezeu? Iată patru căi foarte simple prin care putem lăsa milostivirea divină să transforme viața de familie.

1. O comunicare zilnică de la inimă la inimă

Orice lucru are nevoie de o bază stabilă pentru a-și păstra poziția. Am putea spune că gravitația este principiul fizic datorită căruia noi înșine și toate realitățile avem o poziție verticală în spațiu. Fără gravitate, am zbura pur și simplu prin spațiu. Același lucru este valabil și din punct de vedere moral, atunci când e vorba de decizii importante (sau mai puțin importante) pe care trebuie să le luăm: avem nevoie de un principiu stabil. Altfel totul ar fi relativ, și unii chiar asta pretind. Dar morala se schimbă oare odată cu epocile? Nu, căci omul, în natura sa rămâne același. Iată un principiu, o bază stabilă.

Avem nevoie de asemenea de un punct de stabilitate și în viața noastră de zi cu zi. Avem nevoie de un moment în care să regăsim ceea ce e fundamental în viața noastră, „esențialul”. Pentru familie, pentru cuplu și în relația cu copiii, acesta este rolul dialogului, al unui dialog zilnic, deschis, încrezător, în care fiecare își poate deschide inima în fața celuilalt, vorbind despre lucruri banale sau profunde.

Mai există un alt punct, încă și mai solid, necesar pentru viața personală și pentru familie. Îl descoperim atunci când trăim o comuniune de la inimă la inimă cu Domnul, măcar zece minute în fiecare zi. Sfânta Tereza de Avila vorbește despre această rugăciune ca despre „un dialog cu Cel de care ne știm iubiți”. Această comuniune de zi cu zi cu Domnul va fi un ax, un punct de sprijin de care se vor putea lega toate activitățile și hotărârile din ziua respectivă.

2. Milostivirea divină și iubirea părintească

În Vechiul Testament, milostivirea are două aspecte complementare. Rahanim este cuvântul care desemnează iubirea instinctivă a mamei sau a tatălui pentru copilul lor. „Efraim este pentru mine un fiu scump, un copil preferat… îmi freamătă rărunchii pentru el” (Ieremia 31,20). Hesed este iubirea voluntară, responsabilă. „Am milă de cine vreau să am milă!” (Exod 33,19). Isus ne cunoaște pe fiecare dintre noi într-un mod concret (până și fiecare fir de păr de pe capul nostru…) și ne iubește cu o iubire absolut personală, printr-o alegere liberă.

În iubirea părintească se regăsesc aceste două aspecte ale iubirii, de care copilul are nevoie pentru a se dezvolta. Despre marii exploratori, de exemplu Cristofor Columb, se spune că au fost niște copii iubiți în mod deosebit de părinții lor. Aceste două aspecte ale iubirii despre care vorbim sunt prezente la mamă și la tată, dar cu nuanțe diferite. Mama dă mărturie despre dăruirea de sine fără limite: ne-a purtat în sânul ei, a avut grijă de noi cu răbdare, a petrecut nopți albe la creștetul nostru. Dăruindu-se pe sine, ea ne-a învățat să ne dăruim, ceea ce este esențial pentru a merge pe calea fericirii. Și tatăl iubește cu această iubire instinctivă, delicată și necondiționată, dar la el regăsim mai accentuată exigența iubirii (prezentă desigur și la mamă). Exigența, încurajările pentru a ne depăși limitele sunt necesare pentru a crește. Suntem confruntați cu ele atunci când practicăm un sport, atunci când mergem într-o excursie care ne cere un efort, sau atunci când cel care are autoritate asupra noastră fixează anumite limite și ne cere să le respectăm. Ascultarea îl ajută pe copil să devină o persoană socială, respectuoasă față de ceilalți.

Mai există încă un aspect al acestei iubiri părintești: unitatea celor doi părinți. Copilul s-a născut tocmai din această iubire reciprocă și el știe asta. Iubirea dintre părinți rămâne pentru el un izvor de stabilitate, îi dă un sentiment de siguranță, la fel de necesar pentru dezvoltarea sa. Părinți, voi sunteți înainte de toate soți, aveți grijă de dragostea dintre voi, consacrați-i timpul necesar!

(Va urma)