Mănăstirea Sfânta Familie

De ANNE-DAUPHINE JULLIAND //

Anne-Dauphine Julliand, jurnalistă, este mama a patru copii, dintre care două fetițe s-au născut bolnave incurabil de leucodistrofie. Prima dintre ele a murit la vârsta de trei ani și nouă luni, după o „scurtă dar frumoasă viață”, cum a numit-o frățiorul ei. În textul care urmează, pornind de la experiența proprie și de la cea a altora, Anne-Dauphine ne vorbește despre suferință, singurătate și compasiune. 

La fel ca mine, Camille a pierdut un copil, un băiețel frumos, atins de o boală incurabilă. Camille trăiește acum singură, are rude puține, dar are prieteni, sau cel puțin avea prieteni înainte de moartea fiului ei. La un an de la moartea acestuia, am sunat-o de dimineață. Nu a răspuns și am înțeles-o. Am lăsat un mesaj pe robot pentru a-i spune că astăzi plângeam cu ea, gândindu-mă la copilul ei. N-am spus nimic mai mult, nici mai bine. Seara, înainte de cină, m-a sunat. Glasul ei era stins, lipsit de viață. Mi-a povestit ziua dureroasă pe care o petrecuse, mi-a mulțumit pentru mesaj și mi-a mărturisit izbucnind în plâns că nimeni altcineva nu se manifestase. Mama și fratele ei îi fuseseră alături desigur, dar nici unul dintre prieteni nu sunase. Nimeni. Deși nu uitaseră. Știam asta, deoarece vorbisem cu unul dintre ei cu o seară înainte, tocmai despre ea. Camille mi-a spus înainte să închidă: „N-am avut niciodată atât de multă nevoie de ei ca astăzi și cu toate astea n-am fost niciodată atât de singură…” M-am repezit la agendă în căutarea prietenilor noștri comuni și le-am trimis câte un SMS fiecăruia, îndemnându-i să-i dea un semn înainte de sfârșitul zilei. După scurt timp am primit două răspunsuri, la câteva minute unul după altul. Două răspunsuri identice: „Nu pot. Nu știu ce să-i spun.” Și atunci am strigat singură în bucătăria mea, cu ochii fixați pe ecranul tăcut al telefonului meu: „Dar credeți că eu știu? Spuneți-i ce vreți, ce puteți, orice! Nu contează cuvintele. Aveți puțin curaj! Faceți asta pentru ea, ca să nu se înece.”

Există o grămadă de dicționare, de ghiduri de bune maniere, de manuale de politețe, în care poți citi sugestii precum veșnicele „condoleanțele mele” sau „îmi pare rău”. Dar nu vei găsi nicăieri fraza ideală, gata pregătită, aplicabilă în toate situațiile de durere. Această frază nu există. Susținerea în astfel de momente nu e o chestiune de politețe, ci una de dragoste. Consolarea consistă în a ieși din sine, nu pentru a te pune în locul celui care suferă, asta nu se poate, ci pentru a merge la punctul de întâlnire, acolo unde se creează legătura, acolo unde inima se deschide și rana se închide.

Oricare ar fi gestul care concretizează intenția, un lucru e sigur: această mișcare salvează, precum o mână întinsă pentru a-l ridica pe cel care suferă, pentru a-l invita să rămână în lume, spunându-i iar și iar că își are locul în ea. Nimic nu ne izolează mai mult decât încercarea. Nimic nu ne sperie mai tare. Pe lângă durere, mai apare adesea o altă dificultate, uneori și mai greu de suportat: singurătatea. Maica Tereza înțelesese bine asta, atunci când spunea: „Cea mai mare suferință este să te simți singur, neiubit, izolat de toți.” Iată de ce lupt împotriva oricărei ierarhizări a suferinței. Acest mod de a gândi implică o ținere la distanță. În vârful piramidei, cel mai departe posibil de bază, se află cei despre care credem că suferă cel mai mult. Izolați precum exilații, ciumații, intangibilii. De câte ori n-am fost nevoită să spun că leucodistrofia [boala fetițelor autoarei] nu este contagioasă, nu mai mult decât doliul? O femeie încercată a venit să-mi mărturisească că nimeni nu mai îndrăznea să o invite, după drama care îi schimbase viața; și totuși, acesta era singurul lucru pe care și-l mai dorea, să poată ieși ca să mai uite, ca să-și schimbe ideile. Își găsese curajul să mărturisească acest lucru prietenilor ei și primise ca răspuns tăcerea lor jenată. Nu mai îndrăzneau să-i vorbească firesc, să râdă sau să se distreze în prezența sa. A renunțat atunci la aceste prietenii, iar acum se lupta ca să nu renunțe la viață. Mi-a spus: „De bine, de rău, reușesc să suport doliul, dar nu și această însingurare, această exilare din partea societății.”

O reclamă mai veche spunea: „Fericirea e simplă ca un apel telefonic”. Azi, e simplă și ca un SMS sau ca un email. Toate mijloacele de comunicare sunt bune. Când i-am sunat pe prietenii lui Camille pentru a insista încă o dată, unul dintre ei mi-a răspuns: „Doar n-o să-i trimit un SMS; nu se face, în astfel de situații.” Și de ce nu? Dacă e prea greu să iei telefonul și să- vorbești direct, de ce să nu scrii un mesaj? Orice e mai bine decât tăcerea. Iar în ce privește ce vom spune, simplitatea e o alegere infailibilă. Nimeni nu se va sătura să audă sau să citească „mă gândesc la tine”, „sunt alături de tine”, „curaj”, sau pur și simplu „te iubesc”. Pentru că toți avem nevoie să ne simțim iubiți.

(Traducere din cartea autobiografică „Une journee particuliere”.)

Un text despre Doctrina Socială a Bisericii, de PR. MARTIN DE LA CROIX // Ați spus „doctrină”? Un cuvânt care-i poate speria pe unii și liniști pe alții. Vom vedea despre ce este vorba. Dar în primul rând, ce înseamnă „socială”?

I. Omul este un animal politic (cf. Aristotel) sau social

În mod firesc, omul trăiește în societate, este membru al unei comunități. Există cel puțin două semne care dau mărturie despre asta.

1. Limbajul. Limbajul ne ajută să ne comunicăm sentimentele („m-am plictisit deja de articolul ăsta!”) sau nevoile („poți să-mi dai sarea, te rog?”). Dar mai ales ne ajută să comunicăm despre ce este drept sau nedrept, să căutăm împreună binele pe care trebuie să-l alegem și să-l facem. De exemplu, atunci când soții își vorbesc în fiecare zi despre ce este bine pentru cuplul lor și pentru copiii lor, tinând cont de ce este drept sau nedrept, unitatea familiei se va întări.
2. Libertatea. Pentru noi, libertatea este sinonimă cu autonomia, cu capacitatea de a hotărî și de a acționa prin sine însuși. În mod surprinzător, grecii defineau libertatea și ca „acțiune împreună”. Dar, de fapt, dacă ne gândim, orice decizie se ia pentru un altul, sau împreună cu un altul, sau ținând cont de altul sau de alții. Orice decizie de-a mea are consecințe asupra celorlalți, cel puțin asupra celor care mă iubesc. Perfecționarea cea mai individualistă (de exemplu practicarea unui sport solitar, de plăcere) are o repercusiune socială (sportul mă face mai disponibil față de ceilalți, mai eficient la locul de muncă, etc.)
3. Comunități naturale? Există două comunități naturale: familia (e ușor de înțeles) și patria (comunitatea de limbă, cultură, popor și teritoriu). Aceasta din urmă este naturală deoarece este formată din comunități naturale (familii și grupuri de familii) și pentru că permite dezvoltarea deplină a persoanei.

„Prin natura sa, omul este o ființă socială, iar fără relații cu ceilalți nu poate trăi și nu-și poate dezvolta calitățile.” (Gaudium et Spes, 1)

Viața socială nu este deci extrinsecă omului.

II. Doctrina Socială a Bisericii

Putem spune acum că această doctrină reprezintă interesul acordat de Biserică omului ca ființă socială.

1. Ce nu este Doctrina Socială a Bisericii. După cum spunea Ioan-Paul al II-lea, ea nu este o tehnică (deși e concretă), nici un program politic sau economic (chiar dacă promovează idei), nici o cale de mijloc între capitalismul liberal și marxismul colectivist (deși are o poziție foarte echilibrată). Mai ales, ea nu este o ideologie.
2. Ce este Doctrina Socială a Bisericii. „Un instrument pentru a înțelege mai bine acțiunile noastre, formularea precisă a unor concluzii îndelung reflectate, privind existența oamenilor în societate.” Este vorba deci de o reflecție care are drept punct de plecare experiența oamenilor. Cuvântul „doctrină” poate fi înșelător: primordial și cel mai important este ceea ce trăiesc, inventează, practică oamenii, în special creștinii, în familie, la muncă, în viața politică… Suntem departe de un sistem ideologic.

Această reflecție se sprijină bineînțeles pe lumina credinței. Un anume comportament („merg la cumpărături duminica” sau, ca patron, felul în care calculez salariul angajaților mei) este oare compatibil cu învățătura lui Cristos și cu chemarea Sa pentru mine la sfințenie?

După cum se vede, Doctrina Socială a Bisericii se întemeiază pe principii naturale și creștine. Dumnezeu care a creat lumea (și sufletul meu) este același care se revelează. Pentru a intra în intenția sa, trebuie să primesc cuvântul său cu credință, dar trebuie de asemenea să înțeleg ordinea creației.

3. Legea naturală. Care este locul rațiunii în Doctrina Socială a Bisericii? Există un curent filozofic privilegiat de Biserică? Cum să folosim filozofia, ferindu-ne în același timp de ideologii? În mințile noastre, de multe ori cele două sunt foarte apropiate, astfel încât nu ne mai batem capul cu ele… În primul rând, nu trebuie să renunțăm la filozofie: orice om care reflectează asupra vieții sale practică o anumită filozofie. „Realist” înseamnă de fapt că omul poate cunoaște realitatea așa cum este. Omul poate cunoaște deci ordinea lumii și poate trage din ea concluzii nu numai științifice, ci și morale (așa numita lege naturală) și chiar de înțelepciune (descoperind prin inteligența sa existența unei Ființe Prime, a Creatorului).

Legea naturală este fundamentul Doctrinei Sociale a Bisericii, spunea Papa Pius al XII-lea în 1949.

III. Pentru a trăi credința

Să nu uităm că, deși documentele Magisteriului ne ajută să vedem mai bine în acțiunile noastre, primul loc în care trăim și aprofundăm Doctrina Socială a Bisericii este viața noastră de creștini responsabili. Scopul ei este să trăim cât mai mult sfințenia la care ne cheamă Domnul, acolo unde ne aflăm: în familie, la servici sau ca cetățean.

Suntem nevoiți să constatăm, din păcate, împreună cu Suveranii Pontifi, „apostazia Europei” (expresie folosită de PP Pius al XI-lea și preluată până la PP Benedict al XVI-lea), „viziunea tristă a unei descreștinări individuale și sociale a Europei” (cf. PP Pius al XII-lea).

A cunoaște și a practica! – Doctrina Socială a Bisericii ne dă mijloacele de a-l vesti pe Cristos oamenilor cu care trăim.

De FR. DAN // Rugăciunea este întotdeauna și o încercare. Rugăciunea este o încercare pentru cel care își consacră toată viața ei, pentru cel care încearcă să se retragă în tăcere câteva zile, pentru cel care vrea să vină o oră la adorație sau la liturghie. Surprinzător, rugăciunea este o încercare și pentru cel care se hotărăște să se roage 60 de secunde în fiecare seară. Dacă nu credeți, încercați și mai vorbim.

Rugăciunea ne încearcă sensibilitatea, răbdarea, interioritatea. De nu ne răspunde Dumnezeu? Am vrea să-l vedem, atunci când îi cerem ceva, am vrea să avem un răspuns, fie și prin comunicare non-verbală. Tăcerea sa este uneori o încercare pentru noi. Dar dacă ne gândim puțin, Dumnezeu tace tot timpul, nu numai când ne întrebăm noi „De ce nu-mi răspunde?”.

Altfel spus tăcerea nu înseamnă că Dumnezeu are ceva cu noi sau cu cererile noastre. Pur și simplu, poate că așa este El, tăcut, tăcere substanțială. Ar trebui să învățăm să-l cunoaștem pe Dumnezeu pornind de la tăcerea sa, dar nu numai în momentele în care această tăcere ne este insuportabilă, ci și în momentele de bucurie, și în clipele obișnuite ale vieții.

Tăcerea nu înseamnă neapărat absența comunicării. Mai precis, tăcerea nu împiedică iubirea. Atunci când veghezi ultimele clipe ale cuiva drag, uneori acesta nu mai poate comunica în nici un fel, dar iubirea este trăită în continuare, încă și mai mult. Oare așa să fie și tăcerea lui Dumnezeu?

Uneori Dumnezeu ne împlinește rugăciunile și atunci simțim bucurie, recunoștință și un respect amestecat cu tremur: „Tu chiar mă asculți pe mine, Doamne?”

Alteori Dumnezeu nu ne îndeplinește cererile. De fapt, ar fi foarte trist dacă Dumnezeu ne-ar împlini toate rugăciunile, exact așa cum le formulăm noi. Mai precis, ar fi un mic infern, în care am rămâne singuri cu ego-ul nostru și în care totul ar fi după măsura noastră.

În mod paradoxal, o astfel de viață ar seamăna mai degrabă cu iadul decât cu raiul. Catehismul Catolic ne spune că iadul este starea celor care în mod voluntar și liber îl refuză pe Dumnezeu pentru totdeauna. Dumnezeu îi iubește în continuare cu aceeași iubire, dar le respectă alegerea și le împlinește voia exact așa cum a fost formulată de către ei. Iadul seamănă mai degrabă cu o viață mondenă considerată la absolut. În viața mondenă, totul se împlinește, dar totul este considerat și limitat prin prisma propriului ego.

Conform aceluiași Catehism, raiul nu este pentru nimeni în continuitate cu dorințele omenești. „Ceea ce ochiul nu a văzut și ceea ce omul nici n-a îndrăznit vreodată să-și dorească, iată ce a pregătit Dumnezeu celor care-l iubesc pe El” (cf. Cor 2,9). Raiul este întotdeauna mai mult decât sperăm, o surpriză dumnezeiască la care voința noastră trebuie să fie deschisă cu încredere, pentru a o putea primi.

Pentru a merge în rai trebuie să acceptăm cu curaj să pierdem orice control, să intrăm într-o viață care ne depășește. Or, acest lucru începem să-l învățăm în fiecare din rugăciunile noastre de cerere, atunci când acestea rămân deschise față de răspunsul bun, înțelept, dar surprinzător, al Tatălui nostru ceresc.

De FR. DAN // Cât trebuie să insistăm cu o rugăciune? Isus ne spune să nu îndrugăm rugăciuni multe ca păgânii, iar în alt loc ne îndeamnă să stăruim în rugăciune precum văduva săracă, cea care nu avea nici o șansă în fața dregătorului bogat. Din istoria Bisericii știm cum sfânta Monica s-a rugat timp de mai mulți ani pentru convertirea băiatului ei, în vreme ce tâlharul cel bun (și mulți alții pe urmele lui) a fost mult mai scurt în rugăciunea sa. Mai știm și acel dialog dintre o femeie și un preot: „Părinte, mă rog de cinci ani pentru o intenție, Dumnezeu nu-mi răspunde, iar eu mi-am pierdut speranța.” Iar preotul: „Și eu mă rog de cinci ani pentru o intenție, Dumnezeu nu-mi răspunde și de-abia acum încep să sper”.

Dincolo de aceste exemple atât de diferite, există oare o măsură a rugăciunii de cerere? Cât timp trebuie să-i cerem lui Dumnezeu ceva? Când trebuie să renunțăm la o intenție de rugăciune?

În primul rând, nu trebuie să abandonăm repede la cererile noastre. Dumnezeu ne educă prin dorințele noastre, pe care le purifică, le intensifică, le transformă, etc. Dacă un copil nu-și mai dorește nimic, e un semn foarte grav, o problemă profundă. La fel este și în viața spirituală. Dorințele, iubirile, cererile noastre sunt bune și Dumnezeu se bucură de ele. Evanghelia nu recomandă nicăieri nici fatalismul, nici blazarea. Atunci când începi să te rogi e important să fii foarte hotărât să perseverezi.

Acestea fiind spuse, există măcar două situații în care putem pune capăt rugăciunea noastră de cerere.

Mai întâi atunci când Dumnezeu răspunde cererii noastre, împlinind-o. E ușor de înțeles.

Mai putem renunța la o anumită cerere atunci când simțim în sufletul nostru că oricare va fi răspunsul lui Dumnezeu, este bun pentru noi. Uneori se schimbă ceva în interiorul nostru și găsim pace. Apare un sentiment mai puternic decât dorința de a obține ceea ce cerem, și anume convingerea că totul este în mâinile lui Dumnezeu, spre binele nostru. Atunci, fără să cădem în resemnare, pur și simplu ne încredințăm brațelor Tatălui nostru ceresc, pentru a traversa cu El totul, oricare va fi deznodământul situației pentru care ne rugăm.

Va urma.