Mănăstirea Sfânta Familie

De cele mai multe ori concepem rugăciunea de cerere pornind de la voia noastră: vrem ceva, considerăm implicit că acel lucru este ok, apoi ne întrebăm de ce n-ar vrea Dumnezeu ce ne dorim noi, că doar îi cerem un lucru bun. Se întâmplă atunci să ne scandalizăm dacă Dumnezeu „nu ne răspunde”. Sau să uităm complet de El dacă ni se îndeplinește dorința, considerând că „era normal” să fie așa. Să fie această perspectivă potrivită?

Dar să vedem mai întâi ce este voința.

Voința este acest arc interior care ne tensionează spre ceva mai mare decât noi, ne permite să ne depășim și ne aduce bucuria, în funcție de cât de mare a fost tensiunea inițială.

Avem două feluri diferite de a vrea ceva.

Vreau un rezultat – mă mobilizez – îl obțin. Vreau să-mi cumpăr pantofi, merg și cumpăr.

Sau: vreau să fiu prieten cu o persoană și în acest caz nu mai știu unde mă va duce această prietenie, la ce rezultate voi ajunge, deoarece depind de ea. Încep atunci să o urmez și să țin cont de voința sa.

În termeni filozofici se vorbește despre voința de putere și de voința de a iubi. Iar cum pe Dumnezeu nu îl putem schimba, transforma prin eforturile noastre, nu putem decât să-l iubim.

Creștinul nu mai este astfel principalul ghid al vieții sale, ci Dumnezeu însuși. Voința Sa depășește voința noastră, dar mereu spre binele nostru, indiferent cât de misterios ni se poate părea uneori acest lucru în concret. Voința Sa trece înaintea voinței noastre, fără să ne micșoreze libertatea. Dimpotrivă, doar așa putem cunoaște libertatea deplină, deoarece voința lui Dumnezeu e o voință de iubire infinită în privința noastră. Iubirea Sa ne face copiii Săi liberi și ne dă astfel încrederea de a-i încredința toate dorințele noastre, chiar și cele mai îndrăznețe.

Rugăciunea de cerere provine dintr-o inimă care iubește (uneori superficial, alteori atât cât poate iubi un suflet omenesc). Această iubire i-o prezentăm lui Dumnezeu în rugăciune și acest lucru este bun. Dar în momentul în care ridicăm ochii spre Dumnezeu pentru a-i vorbi, la fel ca în fața unui peisaj maiestuos care-ți taie răsuflare când îți apare subit în față, ar trebui să uităm pentru o clipă de toate cererile noastre în fața maiestății Sale și a iubirii Sale infinite pentru noi. Clipa de adorație. Clipa iubirii substanțiale a persoanei noastre, care nu suprimă, nu contrazice, ci întemeiază și întărește toate celelalte iubiri autentice.

În această lumină, rugăciunea noastră ajunge cu adevărat în fața lui Dumnezeu.

Va urma.

De FR. DAN // Un bebeluș nu se gândește prea mult înainte de a cere demâncare. Începe să plângă și, mai departe, înțeleg părinții. Cam la fel facem și noi primele rugăciuni de cerere către Dumnezeu. Ni se întâmplă ceva grav (nouă sau unei persoane foarte dragi), nu mai controlăm situația și atunci strigăm după ajutor către… Dumnezeu, oricine ar fi El. Uneori, precum bebelușii amintiți, nu știm mai nimic despre El, doar câteva amintiri îndepărtate, rămase de la ce ne povestea bunica… Alteori avem deja o viață de rugăciune, iar o situație de urgență ne face să cerem intervenția Sa.

Dacă așa începe rugăciunea noastră de cerere, ea poate deveni momentul întâlnirii noastre cu Dumnezeu.

Adorație

Desigur, Domnul este prezent peste tot și în orice clipă, și în consecință noi suntem mereu sub privirea Sa, dar știm bine cât de rar ne amintim de prezența Lui, cât de puțin trăim cu El în inimile noastre activitățile cotidiene. Rugăciunea ne face să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu, ne deschide pentru o îmbrățișare divină, pentru a rămâne măcar pentru câteva clipe cu gândul și inima îndreptate spre Domnul.

Putem realiza atunci (mai bine) că El este Dumnezeu și noi suntem creaturile și copiii Săi, care primim viața și tot ce suntem, în fiecare clipă, de la El. Doar în această atitudine de adorație suntem adevărați în fața lui Dumnezeu, respectuoși față de cine este El și cine suntem noi. Când adorăm nu cerem nimic de la Dumnezeu, doar mulțumim pentru tot ce suntem și pentru tot ce trăim, și îi încredințăm Lui sufletul, trupul și toată persoana noastră.

Votul

Rugăciunea creștină (orice fel de rugăciune, inclusiv cea de cerere) nu se face de la egal la egal. Cererile noastre, dacă vrem să rămână creștine, nu înlătură această atitudine de adorație. Înainte de a-și exprima dorințele, creștinul mulțumește și se oferă pe sine. Amintiți-vă de exemplul lui Cristos: cererile sale erau mereu unite cu mulțumirea („Îți mulțumesc, Tată, că m-ai ascultat”) și cu ascultarea voinței lui Dumnezeu („Tată, dacă se poate, îndepărtează acest potir de la Mine… dar facă-se voia Ta și nu a Mea”).

În tradiția Bisericii există practica veche a votului, prin care însoțim rugămințile noastre de o ofrandă concretă pe care i-o promitem lui Dumnezeu. Desigur, nu este vorba de a negocia cu Domnul („Dacă-mi dai asta, îți dau la schimb aia…”), dar, bine înțeleasă, această tradiție ne păstrează în atitudinea de ofrandă față de Dumnezeu, care, încă o dată, este singura postură adevărată în fața Sa.

Ar fi frumos să redescoperim această tradiție, plăcută lui Dumnezeu. „Doamne, îți cer harul păcii pentru țara noastră și fac acest vot de a nu vorbi de rău pe nimeni timp de o lună”… „Doamne, te rog dă-le un copil prietenilor mei și îți promit că voi spune o rugăciune pentru el în fiecare zi, până la sfârșitul vieții mele.” Etc. Uneori suntem surprinși de felul în care răspunde Dumnezeu la aceste voturi.

Va urma.

De FR. DAN // Rugăciunea de cerere, rugăciunea insistentă, are mare preț în ochii Domnului, altfel nu ne-ar fi vorbit despre ea. Să-i cerem, așadar, lui Dumnezeu tot ce avem nevoie: sănătate, pace, reușită la examene, o soție frumoasă, o anumită bunăstare. Dar cum?

Dosarul administrativ

Când vrei să obții ceva în administrația românească trebuie să depui un dosar plin de acte la un ghișeu. Apoi aștepți un timp nedeterminat fără să știi nimic de soarta doleanței tale, nici dacă se va aproba, încă și mai puțin cine va lua hotărârea. Teoretic există o lege care reglementează decizia, dar practic toată lumea știe că sunt o mulțime de detalii și factori invizibili care vor hotărî soarta dosarului respectiv. Ca să ai mai multe șanse, cauți pe cineva care „să intervină”…

De multe ori așa concepem rugăciunea de cerere, complet impersonală: știm ce vrem, adăugăm la rugăciune câteva lumânări aprinse sau o donație, dar cel care decide rămâne undeva departe, inaccesibil, la ultimul etaj al administrației cerești. Pentru a compensa această distanță facem apel la „relații”: sfântul Anton sau sfânta Parascheva, după cum am fost educați în copilărie sau la catehism.

Facă-se voia mea

Al doilea gând cu care începem de cele mai multe ori rugăciunile noastre de cerere este (conștient sau nu) acesta: „Doamne, facă-se voia mea”. Mă interesează rezultatul și atât. Semănăm atunci cu unii cerșetori de pe stradă, care se apropie de oameni cu multă abilitate și tehnici de manipulare psihologică, pentru a-și obține banul. Semănăm atunci, în mod surprinzător, și cu omul modern, interesat la rândul său numai de rezultat și de realizarea de sine. Atâta doar că el nu mai așteaptă niciun ajutor „din afară” și contează doar pe voința sa și pe eforturile proprii (pe care, de multe ori, le face cu mai multă seriozitate decât unii dintre cei care se roagă).

Revenim atunci la întrebarea de la început: cum să ne rugăm? Dacă în rugăciunea Tatăl nostru spunem de fiecare dată „Facă-se voia Ta”, cum să adăugăm imediat după ea: „Te rog, Doamne, facă-se și voia mea”?

Va urma.

foto: Radu Diaconescu

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

De ce este atât de important drumul spiritual? Pentru că viața nu se petrece niciodată așa cum o prevăzusem. Pentru că cei pe care-i iubim mor. Pentru că decepțiile dor. Chiar dacă fata dumneavoastră e strălucitoare din punct de vedere intelectual, chiar dacă obține cele mai bune note la toate materiile, inclusiv la sport, toate aceste succese nu-i vor fi de mare ajutor atunci când va avea de traversat o criză, atunci când va fi confruntată cu ceea ce misticul spaniol Ioan al Crucii (1542-1581) numea „noaptea întunecată a sufletului”. Dacă viața ei se reduce la materie, inclusiv materia cenușie, fata dumneavoastră va avea impresia că se dezintegrează. Se va simți profund destabilizată și se va întreba dacă viața are un sens, dacă merită trăită. „Poate că nu”, își va spune ea, și se va alege praful de toate visele ei.

Dacă ați învățat-o să-și cultive viața interioară, va avea un spirit hrănit și va putea traversa această noapte întunecată. Cu siguranță nu-i va fi ușor, dar dificultatea acestei crize nu o va surprinde și nu-i va otrăvi viața în aceeași măsură ca în lipsa oricărei vieți interioare. (…) „Dorim ca fetele și băieții noștri să devină mai mult decât niște simpli consumatori și concurenți. Dorim mult mai mult pentru ei. Vrem să aibă curaj în momentele dificile. Le dorim bucurie și un scop. Iată ce numesc eu a le hrăni viața spirituală.”

De-acord. Dar, concret, cum să facem?

Pentru ca fata dumneavoastră să-și dezvolte o viață interioară solidă și sănătoasă, vă sugerez să procedați în același fel ca atunci când vă doriți ca trupul ei să crească solid și sănătos: ajutați-o să se antreneze. Nu vă temeți să-i puneți întrebări: Crede în Dumnezeu? De ce? Dacă da, în ce fel de Dumnezeu? Un Dumnezeu bărbat sau femeie? Sau amândouă? Sau nici una, nici alta? De ce spune asta? Ce dă sens vieții? La ce folosește viața? Avem un suflet? Ce se întâmplă când murim? E oare important?

A discuta astăzi astfel de subiecte cu copiii noștri ni se pare stânjenitor. Și dacă am încerca să ne depășim prejudecățile? Nu avem nicio ezitare să vorbim cu copiii noștri despre eforturile lor școlare sau sportive. Ce-ar fi să le împărtășim și puținul pe care îl știm despre viața interioară, chiar dacă asta se reduce la ce-am aflat la cursurile de yoga despre respirația profundă sau meditație. Aceia dintre noi care nu-și găsesc cuvintele pot căuta ajutor la cineva care le va găsi mai ușor, sau la o instituție școlară în care educația nu se reduce numai la pregătirea bacalaureatului.

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Fetele vor să știe: ce înseamnă să fii femeie? Băieții vor să știe: ce înseamnă să fii bărbat? Răspunsurile noastre nu menționează de cele mai multe ori decât generalități și egalitarismul. (…) Nedându-le niciun răspuns pertinent la întrebările lor legitime, lăsăm societatea de consum să umple vidul pe care îl creăm. Copiii noștri vor găsi astfel imagini gata făcute de „masculin-de-vânzare” și „feminin-de-vânzare”, imagini ireale, fictive, pe care nu le vor identifica drept caricaturi, deoarece n-au primit nicio educație în privința genului, nimic altceva decât principiul „egalității dintre sexe”.

Atunci când o adolescentă devine femeie, ea își construiește o identitate care răspunde obligatoriu la întrebările: „Ce fel de femeie vreau să fiu?”, „Cum să-mi exprim feminitatea?”, „Cum să-mi exprim masculinitatea?” Sunt convins că avem aici [în lipsa unor răspunsuri la aceste întrebări] unul din principalele motive ale creșterii nivelului de anxietate, de depresie și de oboseală al fetelor, al obsesiei lor pentru look, al incapacității lor de a exprima „ceea ce sunt”, deși vă pot spune foarte multe despre „ceea ce fac”.

Aceleași criterii de analiză mi se par pertinente pentru a înțelege de ce așa de mulți copii francezi nu mai sunt motivați de educația lor și preferă să se dedice total unor jocuri video violente, precum Grand Theft Auto, Call of Duty sau World of Warcraft. Aceste jocuri accentuează stereotipul identității masculine. Putem regreta că lucrurile stau așa, dar din punctul de vedere al acestor băieți este mai mult decât nimic. La școală ca și acasă, acești băieți nu primesc niciun sprijin pentru afirmarea identității lor masculine. Creatorii jocurilor video știu ce caută copiii noștri și de aceea răspund așteptărilor lor, obținând profituri imense. Doar în luna septembrie 2013, și numai în Franța, Grand Theft Auto a adus producătorului american mai mult de 55 de milioane de euro din vânzări.

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Teritorii noi pentru părinți, Facebook și rețelele sociale nu existau în tinerețea noastră. Când îi încurajez pe părinți să se implice, să se intereseze ce fac copiii lor pe internet, unii dintre ei îmi răspund: „Prefer să respect intimitatea fetei mele. Dacă ea nu vrea să mă accepte ca prieten pe pagina ei de Facebook, atunci nu voi insista.”

Această atitudine poate că mai avea sens prin anii 1990 sau 2000. Astăzi însă nu. Primul lucru pe care trebuie să-l transmiteți copiilor voștri e următorul: intimitatea pe Facebook, la fel ca pe toate rețelele sociale, nu există. Nu ezitați să le spuneți că trebuie să se comporte ca și cum tot ceea ce postează va fi publicat a doua zi în ziarul local. Trebuie să știe că postarea lor va fi accesibilă peste cinci, zece ani, când vor postula pentru un job.

Copiii voștri au auzit deja acest discurs și nu a avut niciun impact asupra comportamentului lor. Predicile făcute copiilor dau foarte rar rezultate. A le face morală nu e cea mai bună metodă pentru a le transmite bunele maniere. Pentru a obține un comportament adecvat pe rețelele sociale, e mult mai simplu să-i informați că s-ar putea să supravegheați ceea ce vor face pe internet. (…) Repet, cea mai bună cale de a o învăța pe fata dumneavoastră să nu publice informații private pe internet e să-i spuneți că priviți ceea ce publică, sau cel puțin ați putea face asta.

*

Sunteți complet liber să instalați un program de control parental și să-l parametrați în funcție de ceea ce este potrivit pentru copilul dumneavoastră. Adolescenții de treisprezece ani nu au controlul timpului. Dacă fata dumneavoastră poate sta o jumătate de oră pe zi pe Facebook, nu e bine în schimb să stea patru ore zilnic. Dumneavoastră trebuie să hotărâți cum veți parametra programul ales, astfel încât ea să aibă minimum 20 de minute pe zi pentru a-și citi mesajele, fără să piardă însă timp excesiv.

A fi „prieten” cu fata dumneavoastră pe Facebook nu e suficient. Mulți adolescenți au două pagini Facebook: una pentru părinți și una pentru prietenii lor. Probabil că nici nu ați aflat de existența acestei a doua pagini, deoarece în general copiii noștri folosesc pseudonime gen sexygirl92, pe care dumneavoastră nu le știți, dar pe care prietenii lor le cunosc.

*

Nu știu cum sunt părinții din alte părți, dar pot să vă asigur că majoritatea părinților din Statele Unite și Canada nu au nici cea mai mică idee ce fac copiii lor odată cu venirea nopții, dincolo de ușile închise ale camerelor lor. Aceasta deși cei mai mulți dintre acești părinți sunt iubitori și atenți.

Acum douăzeci de ani, pericolul venea din afară. Drogurile erau afară. Violența? Afară. Prieteniile rele? Afară. La căderea nopții, dacă adolescenții noștri erau acasă, în camera lor, părinții își terminaseră treaba. Această regulă a funcționat de-a lungul secolului XX, până spre sfârșitul anilor 1990.

De azi înainte ea este depășită. Astăzi, copilul dumneavoastră adolescent poate fi în camera sa, „singur”, fără să fie de fapt acolo. E conectat. Fata dumneavoastră hărțuiește o altă fată. Sau poate ea însăși e persecutată de cineva. Sau poate publică poze cu ea îmbrăcată sumar. (…)

*

O regulă de aur: fără mobil în cameră. La ora 22 aveți dreptul să recuperați telefonul copilului și să îl puneți la încărcat în camera dumneavoastră, a părinților. Îl veți înapoia dimineață.

Acesta este rolul dumneavoastră. A crede că băiatul sau fata dumneavoastră vor fi în stare să-și asume singuri această responsabilitate nu e realist. Mâine, la școală, ce vreți să-i răspundă fata dumneavoastră prietenei sale care o va întreba: „Auzi, ți-am trimis un SMS azi noapte la 12, de ce nu mi-ai răspuns?” Credeți că-i va spune: „Mi se pare mai important să am o noapte completă decât să-ți răspund ție la SMS?” În zilele noastre, probabilitatea unui astfel de răspuns pe buzele unei adolescente este nulă. Dar puteți să-i dați ocazia să spună: „Nesuferiții mei de părinți îmi confiscă telefonul în fiecare seară la 10 și nu mi-l mai dau decât dimineață!”

Aveți dreptul să fiți acești părinți nesuferiți. Aveți dreptul să tăiați toate mijloacele de acces la internet la ora 22. Aveți dreptul să limitați accesul internet la spațiile comune din casă și să rezervați camerele pentru somn și lectură.