Mănăstirea Sfânta Familie

De FR. DAN // Rugăciunea de cerere, rugăciunea insistentă, are mare preț în ochii Domnului, altfel nu ne-ar fi vorbit despre ea. Să-i cerem, așadar, lui Dumnezeu tot ce avem nevoie: sănătate, pace, reușită la examene, o soție frumoasă, o anumită bunăstare. Dar cum?

Dosarul administrativ

Când vrei să obții ceva în administrația românească trebuie să depui un dosar plin de acte la un ghișeu. Apoi aștepți un timp nedeterminat fără să știi nimic de soarta doleanței tale, nici dacă se va aproba, încă și mai puțin cine va lua hotărârea. Teoretic există o lege care reglementează decizia, dar practic toată lumea știe că sunt o mulțime de detalii și factori invizibili care vor hotărî soarta dosarului respectiv. Ca să ai mai multe șanse, cauți pe cineva care „să intervină”…

De multe ori așa concepem rugăciunea de cerere, complet impersonală: știm ce vrem, adăugăm la rugăciune câteva lumânări aprinse sau o donație, dar cel care decide rămâne undeva departe, inaccesibil, la ultimul etaj al administrației cerești. Pentru a compensa această distanță facem apel la „relații”: sfântul Anton sau sfânta Parascheva, după cum am fost educați în copilărie sau la catehism.

Facă-se voia mea

Al doilea gând cu care începem de cele mai multe ori rugăciunile noastre de cerere este (conștient sau nu) acesta: „Doamne, facă-se voia mea”. Mă interesează rezultatul și atât. Semănăm atunci cu unii cerșetori de pe stradă, care se apropie de oameni cu multă abilitate și tehnici de manipulare psihologică, pentru a-și obține banul. Semănăm atunci, în mod surprinzător, și cu omul modern, interesat la rândul său numai de rezultat și de realizarea de sine. Atâta doar că el nu mai așteaptă niciun ajutor „din afară” și contează doar pe voința sa și pe eforturile proprii (pe care, de multe ori, le face cu mai multă seriozitate decât unii dintre cei care se roagă).

Revenim atunci la întrebarea de la început: cum să ne rugăm? Dacă în rugăciunea Tatăl nostru spunem de fiecare dată „Facă-se voia Ta”, cum să adăugăm imediat după ea: „Te rog, Doamne, facă-se și voia mea”?

Va urma.

foto: Radu Diaconescu

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

De ce este atât de important drumul spiritual? Pentru că viața nu se petrece niciodată așa cum o prevăzusem. Pentru că cei pe care-i iubim mor. Pentru că decepțiile dor. Chiar dacă fata dumneavoastră e strălucitoare din punct de vedere intelectual, chiar dacă obține cele mai bune note la toate materiile, inclusiv la sport, toate aceste succese nu-i vor fi de mare ajutor atunci când va avea de traversat o criză, atunci când va fi confruntată cu ceea ce misticul spaniol Ioan al Crucii (1542-1581) numea „noaptea întunecată a sufletului”. Dacă viața ei se reduce la materie, inclusiv materia cenușie, fata dumneavoastră va avea impresia că se dezintegrează. Se va simți profund destabilizată și se va întreba dacă viața are un sens, dacă merită trăită. „Poate că nu”, își va spune ea, și se va alege praful de toate visele ei.

Dacă ați învățat-o să-și cultive viața interioară, va avea un spirit hrănit și va putea traversa această noapte întunecată. Cu siguranță nu-i va fi ușor, dar dificultatea acestei crize nu o va surprinde și nu-i va otrăvi viața în aceeași măsură ca în lipsa oricărei vieți interioare. (…) „Dorim ca fetele și băieții noștri să devină mai mult decât niște simpli consumatori și concurenți. Dorim mult mai mult pentru ei. Vrem să aibă curaj în momentele dificile. Le dorim bucurie și un scop. Iată ce numesc eu a le hrăni viața spirituală.”

De-acord. Dar, concret, cum să facem?

Pentru ca fata dumneavoastră să-și dezvolte o viață interioară solidă și sănătoasă, vă sugerez să procedați în același fel ca atunci când vă doriți ca trupul ei să crească solid și sănătos: ajutați-o să se antreneze. Nu vă temeți să-i puneți întrebări: Crede în Dumnezeu? De ce? Dacă da, în ce fel de Dumnezeu? Un Dumnezeu bărbat sau femeie? Sau amândouă? Sau nici una, nici alta? De ce spune asta? Ce dă sens vieții? La ce folosește viața? Avem un suflet? Ce se întâmplă când murim? E oare important?

A discuta astăzi astfel de subiecte cu copiii noștri ni se pare stânjenitor. Și dacă am încerca să ne depășim prejudecățile? Nu avem nicio ezitare să vorbim cu copiii noștri despre eforturile lor școlare sau sportive. Ce-ar fi să le împărtășim și puținul pe care îl știm despre viața interioară, chiar dacă asta se reduce la ce-am aflat la cursurile de yoga despre respirația profundă sau meditație. Aceia dintre noi care nu-și găsesc cuvintele pot căuta ajutor la cineva care le va găsi mai ușor, sau la o instituție școlară în care educația nu se reduce numai la pregătirea bacalaureatului.

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Fetele vor să știe: ce înseamnă să fii femeie? Băieții vor să știe: ce înseamnă să fii bărbat? Răspunsurile noastre nu menționează de cele mai multe ori decât generalități și egalitarismul. (…) Nedându-le niciun răspuns pertinent la întrebările lor legitime, lăsăm societatea de consum să umple vidul pe care îl creăm. Copiii noștri vor găsi astfel imagini gata făcute de „masculin-de-vânzare” și „feminin-de-vânzare”, imagini ireale, fictive, pe care nu le vor identifica drept caricaturi, deoarece n-au primit nicio educație în privința genului, nimic altceva decât principiul „egalității dintre sexe”.

Atunci când o adolescentă devine femeie, ea își construiește o identitate care răspunde obligatoriu la întrebările: „Ce fel de femeie vreau să fiu?”, „Cum să-mi exprim feminitatea?”, „Cum să-mi exprim masculinitatea?” Sunt convins că avem aici [în lipsa unor răspunsuri la aceste întrebări] unul din principalele motive ale creșterii nivelului de anxietate, de depresie și de oboseală al fetelor, al obsesiei lor pentru look, al incapacității lor de a exprima „ceea ce sunt”, deși vă pot spune foarte multe despre „ceea ce fac”.

Aceleași criterii de analiză mi se par pertinente pentru a înțelege de ce așa de mulți copii francezi nu mai sunt motivați de educația lor și preferă să se dedice total unor jocuri video violente, precum Grand Theft Auto, Call of Duty sau World of Warcraft. Aceste jocuri accentuează stereotipul identității masculine. Putem regreta că lucrurile stau așa, dar din punctul de vedere al acestor băieți este mai mult decât nimic. La școală ca și acasă, acești băieți nu primesc niciun sprijin pentru afirmarea identității lor masculine. Creatorii jocurilor video știu ce caută copiii noștri și de aceea răspund așteptărilor lor, obținând profituri imense. Doar în luna septembrie 2013, și numai în Franța, Grand Theft Auto a adus producătorului american mai mult de 55 de milioane de euro din vânzări.

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Teritorii noi pentru părinți, Facebook și rețelele sociale nu existau în tinerețea noastră. Când îi încurajez pe părinți să se implice, să se intereseze ce fac copiii lor pe internet, unii dintre ei îmi răspund: „Prefer să respect intimitatea fetei mele. Dacă ea nu vrea să mă accepte ca prieten pe pagina ei de Facebook, atunci nu voi insista.”

Această atitudine poate că mai avea sens prin anii 1990 sau 2000. Astăzi însă nu. Primul lucru pe care trebuie să-l transmiteți copiilor voștri e următorul: intimitatea pe Facebook, la fel ca pe toate rețelele sociale, nu există. Nu ezitați să le spuneți că trebuie să se comporte ca și cum tot ceea ce postează va fi publicat a doua zi în ziarul local. Trebuie să știe că postarea lor va fi accesibilă peste cinci, zece ani, când vor postula pentru un job.

Copiii voștri au auzit deja acest discurs și nu a avut niciun impact asupra comportamentului lor. Predicile făcute copiilor dau foarte rar rezultate. A le face morală nu e cea mai bună metodă pentru a le transmite bunele maniere. Pentru a obține un comportament adecvat pe rețelele sociale, e mult mai simplu să-i informați că s-ar putea să supravegheați ceea ce vor face pe internet. (…) Repet, cea mai bună cale de a o învăța pe fata dumneavoastră să nu publice informații private pe internet e să-i spuneți că priviți ceea ce publică, sau cel puțin ați putea face asta.

*

Sunteți complet liber să instalați un program de control parental și să-l parametrați în funcție de ceea ce este potrivit pentru copilul dumneavoastră. Adolescenții de treisprezece ani nu au controlul timpului. Dacă fata dumneavoastră poate sta o jumătate de oră pe zi pe Facebook, nu e bine în schimb să stea patru ore zilnic. Dumneavoastră trebuie să hotărâți cum veți parametra programul ales, astfel încât ea să aibă minimum 20 de minute pe zi pentru a-și citi mesajele, fără să piardă însă timp excesiv.

A fi „prieten” cu fata dumneavoastră pe Facebook nu e suficient. Mulți adolescenți au două pagini Facebook: una pentru părinți și una pentru prietenii lor. Probabil că nici nu ați aflat de existența acestei a doua pagini, deoarece în general copiii noștri folosesc pseudonime gen sexygirl92, pe care dumneavoastră nu le știți, dar pe care prietenii lor le cunosc.

*

Nu știu cum sunt părinții din alte părți, dar pot să vă asigur că majoritatea părinților din Statele Unite și Canada nu au nici cea mai mică idee ce fac copiii lor odată cu venirea nopții, dincolo de ușile închise ale camerelor lor. Aceasta deși cei mai mulți dintre acești părinți sunt iubitori și atenți.

Acum douăzeci de ani, pericolul venea din afară. Drogurile erau afară. Violența? Afară. Prieteniile rele? Afară. La căderea nopții, dacă adolescenții noștri erau acasă, în camera lor, părinții își terminaseră treaba. Această regulă a funcționat de-a lungul secolului XX, până spre sfârșitul anilor 1990.

De azi înainte ea este depășită. Astăzi, copilul dumneavoastră adolescent poate fi în camera sa, „singur”, fără să fie de fapt acolo. E conectat. Fata dumneavoastră hărțuiește o altă fată. Sau poate ea însăși e persecutată de cineva. Sau poate publică poze cu ea îmbrăcată sumar. (…)

*

O regulă de aur: fără mobil în cameră. La ora 22 aveți dreptul să recuperați telefonul copilului și să îl puneți la încărcat în camera dumneavoastră, a părinților. Îl veți înapoia dimineață.

Acesta este rolul dumneavoastră. A crede că băiatul sau fata dumneavoastră vor fi în stare să-și asume singuri această responsabilitate nu e realist. Mâine, la școală, ce vreți să-i răspundă fata dumneavoastră prietenei sale care o va întreba: „Auzi, ți-am trimis un SMS azi noapte la 12, de ce nu mi-ai răspuns?” Credeți că-i va spune: „Mi se pare mai important să am o noapte completă decât să-ți răspund ție la SMS?” În zilele noastre, probabilitatea unui astfel de răspuns pe buzele unei adolescente este nulă. Dar puteți să-i dați ocazia să spună: „Nesuferiții mei de părinți îmi confiscă telefonul în fiecare seară la 10 și nu mi-l mai dau decât dimineață!”

Aveți dreptul să fiți acești părinți nesuferiți. Aveți dreptul să tăiați toate mijloacele de acces la internet la ora 22. Aveți dreptul să limitați accesul internet la spațiile comune din casă și să rezervați camerele pentru somn și lectură.

Despre teoriile care spun să nu dăm păpuși fetițelor și mașini băieților, pentru a nu le „influența cultural” identitatea de gen. Din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Aceste idei, aceste ipoteze sunt populare în Marea Britanie, în Statele Unite, ca și în Franța.

Eminenții experți dau, evident, sfaturi înțelepte. A lăsa fetele să se joace „de-a mama și de-a tata”, sau băieții, de-a soldații romani, pare să accentueze stereotipurile de gen nefaste, să compromită învățarea diversității rolurilor la care vor avea acces, ca viitori adulți. Dimpotrivă, a oferi camioane fetelor le-ar încuraja să gândească mai inginerește, iar a oferi păpuși băieților le-ar stimula grija față de ceilalți, în gânduri și în fapte.

Ce se întâmplă însă atunci când îi oferiți o păpușă unui băiat?

Sunt medic generalist. În ultimii douăzeci și cinci de ani am dat mai mult de optzeci de mii de consultații. (…) Îmi aduc aminte de un cuplu deosebit de bine informat, care a venit la mine la cabinet. Erau părinți a doi copii, un băiat și o fată. Când fata lor a împlinit trei ani i-au făcut cadou trei camioane de jucărie, splendide, exact ce-i dăduseră și băiatului lor, la aceeași aniversare. Imaginați-vă scena: fetița se bucură, strânge camioanele la piept și fuge în camera ei să se joace cu ele. Câteva minute mai târziu, mama bate la ușă și intră în cameră. Fetița îi șoptește: „Șșșșt!… Au adormit! Sunt niște camioane-bebeluș și acuma dorm!” Așezase camioanele în pătuțul ei, unul lângă altul, și le acoperise așa de bine că nu se mai vedeau decât farurile.

În acel moment cum trebuie să reacționeze mama? Să-și certe fata pentru că „nu se joacă bine”? Desigur, nu. Dar dacă fetița vrea să se joace cu bebeluși, n-ar fi mai simplu să-i dea voie să se joace cu păpuși?

Invers, alți părinți mi-au povestit că-i făcuseră cadou băiețelului lor o păpușă, îmbrăcată exact la fel ca cea pe care o dăruiseră cu ceva vreme înainte surioarei sale. Au fost surprinși să constate că fiul lor transformase cadoul în armă, folosea păpușa pe post de spadă, sau ca proiectil de aruncat prin cameră.

Acum douăzeci de ani, când părinții îmi povesteau astfel de întâmplări, zâmbeam. Mă gândeam că astfel de tentative de a masculiniza fetițele și de a feminiza băieții erau ridicole, dar inofensive. Între timp, mi-am schimbat părerea, în principal datorită observațiilor din consultația copiilor de-a lungul întregii lor perioade de creștere. Atunci când părinții își încurajează băieții să se joace mai degrabă cu păpușa decât cu camioanele, am constatat cel puțin două probleme semnificative. În primul rând, băiețelul începe să creadă că părinții săi nu înțeleg chiar nimic. Fiecare păpușă în plus pe care o primește cadou îi întărește convingerea că părinții săi sunt niște extratereștri, care nu au nici cea mai mică idee cine este el într-adevăr și ce-i place. Această convingere se poate înrădăcina ușor în adâncul inconștientului său. Neformulată, neanalizată, ea poate zădărnici mai târziu toate eforturile de a stabili o relație reală de încredere între părinți și copii. În al doilea rând, băiatul ajunge să creadă că, pentru părinții săi, ceva nu-i în regulă la el, deoarece îi place să se joace de-a războinicul, de-a cavalerul sau de-a soldatul. (trad. Dan Suciu)