Laudato si’ – Ce idee, să locuim pe o planetă!
Discuție pe marginea Scrisorii Enciclice a Papei Francisc. Pentru studenți și tineri adulți. De la ora 18.30 la mănăstire. Întâlnire cu fr. Dominic. Vă așteptăm cu drag!
12/10/2015
Apocalipsa din Biblie și cea din film
De FR. DAN // Cartea Apocalipsei vorbește despre sfârșitul lumii și prevestește tot felul de dezastre. Cei care spun asta de cele mai multe ori nu au citit-o niciodată. Dacă parcurgem măcar 2-3 capitole vom constata că ne vorbește despre multe alte lucruri și că nu este așa de greu de înțeles pe cât se spune. Desigur, nu pricepem tot, dar înțelegem totuși multe lucruri. În continuare ne vom referi la una din întrebările principale la care răspunde cartea Apocalipsei.
Cum conduce Dumnezeu lumea? Ne gândim la Cineva Atotputernic, de la legile căruia nu se abate nimeni. Există un pasaj la începutul Apocalipsei (5,5), în care se anunță venirea Leului din seminția lui Iuda, cel care a învins. Leul, regele animalelor, iată simbolul potrivit! Ne pregătim cu un fior să vedem cum apare cel care a învins, cel care va conduce. Numai că în versetul următor, în loc de leu apare un Miel, ca și înjunghiat… Tabloul surprinde printr-un contrast extraordinar. Gândiți-vă că ați plătit un safari să vedeți leul și ghidul vă duce la o turmă de oi și vă arată un miel rănit…
Ne închipuim mereu că Dumnezeu va învinge răul prin puterea sa. Apocalipsa ne arată însă că Dumnezeu învinge răul prin vulnerabilitatea sa. Mielul este simbolul animalului vulnerabil. „Ca și înjunghiat” înseamnă că deja a fost atins de rău, ba chiar în mod radical. Și da, mielul nostru este Cristos, numai că în clipa în care am spus aceste patru cuvinte, deja ne imaginăm iarăși un Cristos puternic: Christus vincit, Christus regnat…
Apocalipsa ne spune că tăria lui Dumnezeu (leul) este tocmai slăbiciunea și vulnerabilitatea lui Cristos (mielul). În viețile noastre am vrea ca Dumnezeu să spulbere răul precum leul, iar El tace. Tăcerea sa de Miel înjunghiat nu ne vorbește decât dacă acceptăm, în toiul încercărilor noastre, prezența Sa. Dumnezeu nu este indiferent, ci vulnerabil, atent, sensibil la orice rău care ne atinge. Prezența sa, plină de întrega iubire dumnezeiască, este compasiune pentru toate suferințele noastre, iar aceasta este singura victorie pe care suntem siguri că o putem cunoaște.
Ar trebui să ne gândim mai des la această imagine biblică a Mielului: nu învingem prin puterea noastră, ci prin vulnerabilitatea noastră.
*
Am fost surprins să găsesc această idee acolo unde mă așteptam mai puțin, într-un film american din categoria celor „apocaliptice”: Ziua Z – Apocalipsa. Povestea este următoarea: un virus nou transformă oamenii în monștri violenți („zombi”, pentru cunoscători..). Aceștia transmit virusul prin mușcătura lor. Epidemia se răspândește rapid și la nivel global. Pentru a-și salva soția și cele două fetițe, un fost investigator ONU începe să caute punctul slab al virusului. În speranța că va găsi unul…
Deznodământul filmului surprinde. Ziua Z nu se termină cu o distrugere generală. Gerry, investigatorul ONU, găsește calea de a scăpa de avalanșa răului. Spre deosebire de toți eroii americani, el nu face asta prin forță (puterea proprie sau cea a armatei SUA), ci prin slăbiciunea sa, care îl face invizibil pentru virus. Virusul respectiv nu contaminează decât oamenii puternici, sănătoși. Cei foarte bolnavi nu-l interesează, sunt prea slabi pentru a fi luați în considerare. Astfel că cei care mizează pe slăbiciunea lor extremă pot trece nevăzuți printre creaturile hidoase, își pot continua existența printre hoardele de zombi… Răul există în continuare, împărțim strada cu el, dar nu ne mai atinge mortal.
Filmele despre apocalipsă sunt foarte numeroase și foarte căutate în ultima vreme (aprox. 54 milioane de spectatori pentru Ziua Z). Am putea spune că sunt un mic semn al timpurilor noastre. Lumea occidentală și-a construit securitatea, progresul și pacea cu atâtea eforturi și orgolii, pentru ca astăzi să constate angoasată echilibrul fragil a tot ce a întreprins și dezechilibrele globale de care nu știe cum va mai scăpa.
.
Autorii filmului nostru probabil că nu sunt teologi și nu s-au inspirat direct din Biblie. Inspirația lor e legată de propria lor viață, de lumea în care trăiesc, de aerul vremurilor noastre. Dar tocmai de aceea, atunci când apar corespondențe cu mesajul Apocalipsei din Biblie, ele sunt cu atât mai interesante.
Slăbiciunea umană e plină de atâtea resurse pe care noi nu le-am explorat încă. Ne temem de ea și de aceea ne baricadăm sub tot felul de platoșe, care ne dau iluzia puterii și a siguranței… până când răul sfârșește prin a ne atinge. A ne recunoaște vulnerabili înseamnă a accepta că putem fi răniți în diferite feluri, dar înseamnă și a păstra sub orice rană, oricât de profundă, o inimă care rămâne vie, iubitoare, deschisă către ceilalți.
Un film ca acesta nu vorbește explicit despre Cristos, dar transmite în felul său un mesaj despre om, nu din perspectiva puterii, ci a slăbiciunii sale. Tocmai aici omul găsește profunzimi nebănuite, de parcă ar purta în ființa sa o fărâmă de absolut, o deschidere spre Altcineva mai mare decât el.
07/10/2015
Întâlnire pentru adolescenți
Sâmbătă 10 octombrie, la mănăstire. Program: 16.00 film „Little boy” (2015); 18.00 pizza și discuție; 19.00 adorația Preasfântului Sacrament; 20.00 sfârșitul întâlnirii. Vă rugăm să confirmați venirea voastră la tel. 0742 336 312 (fr. dan). Vă așteptăm cu drag!
01/10/2015
Atelierele familiilor – Comunicarea în familie
Sunteți mulțumiți de comunicarea din familia voastră? Ați vrea să îmbunătățiți ceva în comunicarea cu ceilalți membri ai familiei? Ce vă oprește să comunicați mai bine?
Asociația Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” și Comunitatea Sfântul Ioan vă invită joi 8 octombrie 2015 la ora 18 la Mănăstirea Sfânta Familie, la
ATELIERELE FAMILIILOR – Comunicarea în cuplu și în familie
Invitat: dna. Mihaela Caplescu, psiholog clinician, atestat de Colegiul Psihologilor din Romania, președintele Institutului de Cercetare și Dezvoltare a Haptonomiei în Romania – „Știința afectivității”.
Vă așteptăm cu drag!
30/09/2015
Programul lunii octombrie 2015
Sâmbătă 3 octombrie – Ieșire la munte cu frații. Înscrieri la tel. 0751463514
Joi 8 octombrie – Atelierele familiilor: „Comunicarea în familie”. Întâlnire cu dna. Mihaela Caplescu, psiholog clinician. Întâlnire organizată în colaborare cu Asociația Familiilor Catolice. La ora 18.00 la mănăstire.
Sâmbătă 10 octombrie – Curs biblic la ora 16.30, cu fr. Dominic. / Întâlnire pentru adolescenți (programul detaliat în curând). Cu fr. Dan.
Sâmbătă 17 octombrie – „Pizza-Agape” pentru studenți și tineri adulți. Cu fr. Dominic. La ora 18.30.
De sâmbătă 24 până duminică 25 octombrie – „Misionar în țara ta”. Excursie cu fr. Dominic.
30/09/2015
De ce nu ne place să citim prima lectură la liturghie
De FR. DAN// Se întâmplă uneori să auzi la liturghie o lectură citită în așa fel încât îți rămâne întipărită în memorie și în suflet pentru mult timp. Acesta ar fi scopul unei lecturi bine făcute. Pentru a ajunge la el ar fi multe condiții (traducerea să nu fie pocită, cititorul să înțeleagă ce citește, să pronunțe bine, să-l invoce pe Duhul Sfânt, etc.), dar prima ar fi să accepți să mergi, vulnerabil, să proclami cuvântul lui Dumnezeu.
De multe ori duminica înainte de slujbă, când cer cuiva să citească prima lectură, mă trezesc cu un refuz direct (nu, nu vreau) sau indirect (mi-am uitat ochelarii, mă doare gâtul, puneți pe altcineva părinte…), sau cu un „of, da…” fără tragere de inimă. De unde atâta greutate în a proclama cuvântul lui Dumnezeu?
Cu siguranță în primul rând pentru că asta implică să apari în fața unei mulțimi de oameni. Te gândești că te vor vedea și te vor auzi toți, și mai ales că te vor judeca: „Uite cum îi tremură glasul! Uite cum e pieptănată azi! Pfff ce greșeală a făcut! Ăsta cine mai e?” etc. Cu asemenea gânduri, normal că nu-ți vine să ieși în față. Îți crește pulsul, ți se înmoaie genunchii… Cine n-a simțit niciodată că rămâne fără aer când trebuia să meargă la amvon sau când ajunsese de-abia la jumătatea lecturii?
Reacția e firească până la un punct, dar e totuși o atitudine complet centrată pe sine. Ajungi să te consideri buricul pământului, în jurul căruia ți se pare că gravitează totul. Nu te mai interesează nici liturghia, nici cuvântul lui Dumnezeu, nici preotul sau episcopul care celebrează. Ți se pare că ești actorul principal care trebuie să urce pe scena goală pentru un monolog… Or, scuze, nu este așa. Lumea are altceva mai important de făcut la liturghie decât să se uite la tine. Se întâmplă lucruri mai importante „pe scenă”, la care însă ești invitat să ajuți și tu. Pentru asta merită să te lupți cu emoțiile tale. Se spune chiar că oamenii vor fi cu atât mai puțin atenți la tine cu cât tu însuți ești mai puțin preocupat de imaginea ta.
Un al doilea motiv mai general e legat de dificultatea noastră de a trăi în comunitate. Se tot spune că omul e o ființă socială, dar în practică ne place de cele mai multe ori să nu avem treabă cu ceilalți și să controlăm tot ce ne privește. Or, în experiența vieții împreună cu alții nu controlăm mare lucru: nici reacția celorlalți (tot timpul se va găsi cineva să comenteze), nici perfecțiunea actelor noastre (ai vrea să faci bine tuturor și tot timpul deranjezi pe cineva). Și atunci apare tentația izolării, fie singur, fie într-un grup restrâns (familie, gașcă) în care toată lumea gândește la fel și se protejează de ceilalți.
În România aceasta este o traumă națională, după zeci de ani de comunism în care viața în comun însemna numai să fii furat de stat și supravegheat de vecini. În consecință azi suntem profund și încă pentru mult timp „vaccinați” împotriva dimensiunii comunitare. Cei mai mulți trăiesc pentru sine (în vreme ce câțiva mai tupeiști ocupă locul gol al responsabililor politici pentru a-și umple propriile buzunare). Lucrul ăsta se vede peste tot, inclusiv la tânărul care nu se grăbește să citească prima lectură la liturghie. Lumea asistă la slujbă iar după liturghie cei mai mulți dispar repede, fără să apuci să-i saluți. Și așa nu mai ajungem să vedem frumusețea comunității.
Ea apare atunci când ne acceptăm imperfecțiunea și limitele, căci fiecare are ceva bun de dat comunității. Aceste „daruri” ale noastre, oricât de imperfecte, puse împreună creează ceva mai mare decât putem face singuri. Dacă cel care citește e bucuros să facă asta, dacă cei care cântă sunt bucuroși să cânte, dacă preotul e bucuros să celebreze și să predice, liturghia va arăta altfel, puteți fi siguri. Va fi frumoasă chiar și cu greșeli. Iată de ce merită să ieși în fața celorlalți pentru a citi.
25/09/2015
Întâlnirile de la mănăstire 2015-2016
Calendarul detaliat îl găsiți în meniul La mănăstire/Calendarul 2015-2016. Pentru a fi la curent cu programul lunar și cu eventualele schimbări, consultați blogul nostru la fiecare început de lună sau introduceți adresa dvs. la lista de mailuri a blogului (în partea dreaptă a paginii).
.
Atelierele familiilor
Întâlniri pentru familii, organizate în colaborare cu Asociația Familiilor Catolice. Discuție pe marginea unei teme și ocazie de cunoaștere reciprocă. Teme propuse: comunicarea în familii, provocările educației copiilor, rugăciunea și iertarea în familie, rolul tatălui și al mamei, educația sexuală, educarea la un discernământ în lumea internetului, etc. Cu diferiți invitați, specialiști în domeniul respectiv.
„Iubește Biblia!” – curs biblic
Vrei să primești un elan pentru a citi Biblia? Vrei să descoperi comorile cuvântului lui Dumnezeu? Vrei să aprofundezi viața ta crestina în lumina Sfintelor Scripturi? Vino! O sâmbătă pe lună de la 16.00 la 18.00 la mănăstire. Cu fr. Dominic.
Întâlniri pentru copii
O dată pe trimestru. Moment de joacă, rugăciune și cateheză pentru copiii. Cu fr. Dan și un părinte.
Întâlniri pentru adolescenți
Program variat: întâlniri la mănăstire, ieșiri de o zi la munte, excursii. Cu fr. Dan.
„Pizza Agape”
1 discuţie + 1 pizza + 1 moment de rugăciune. Întâlniri pentru studenți și tineri adulți.
La munte
Ieșiri de o zi la munte, cu frații.
„Misionar în țara ta”
Să învățăm să ne vestim credința, descoperind Biserica din România. Ieșiri de 3 zile pentru studenți și tineri adulți. Cu fr. Dominic.
23/09/2015
Nașul de botez
De FR. DAN // Sunt două concepții despre nașul de botez, pe cât de răspândite, pe atât de limitate.
Prima ar fi aceea de actor principal al botezului. Cel care ține copilul în brațe în timpul ceremoniei și dă câteva răspunsuri, în vreme ce părinții stau undeva mai în spate. „L-am botezat pe X.” spun adesea nașii. De fapt nu îl botează ei, ci preotul. Iar actorii principali nu sunt nașii, ci preotul, copilul și părinții.
A doua ar fi nașul care face cadouri. Dusă la capăt, această logică ne face să alegem nași cât mai bogați, sau chiar, la extrem, mafioți de ieri sau de azi… Țin minte un botez la sfârșitul căruia nașul a făcut un tur pe la toți cei care fuseseră implicați în ceremonie (de la biserică până la restaurant și cerșetorii din față) împărțind bani și cadouri la toată lumea. Doar el avea voie să dea cadouri în acel moment. Era Nașul și se vedea asta…
Desigur, nașul are un rol aparte în timpul celebrării botezului și o misiune specială față de copil după aceea.
Pentru a primi botezul, trebuie să ai credință în Cristos și să ți-o mărturisești. Dacă uneori la noi această mărturisire pare o formalitate, azi avem și alte exemple de mărturisire la cei care își dau viața pentru că sunt creștini, pentru a nu-l renega pe Cristos. La fel era la începuturile Bisericii, la fel este și astăzi în anumite părți ale globului. Cunosc persoane care au primit credința și se gândesc la botez, dar nu au încă suficient curaj ca să-l ceară… căci botezându-se ar fi rapid excluși sau suprimați de cei de lângă ei.
Cam așa este mărturisirea credinței la botez, în sensul în care proclami un crez pentru care merită să trăiești și, la nevoie, să și mori, pentru că nu se termină cu moartea. Or bebelușul nostru doarme liniștit la botez, nu crede și nu mărturisește nimic, sau poate cel mult că-i e foame sau că nu-i place atâta agitație în jur. Cei care trăiesc și mărturisesc această credință sunt părinții și nașii. Rolul nașilor e să stea deci la botez în fața lui Dumnezeu precum Ioan Botezătorul printre păcătoși, precum Ioan la Cruce, sau precum orbul vindecat în fața fariseilor. Chiar dacă ceilalți sunt distrați sau au alte preocupări, ei sunt acolo pentru Dumnezeu. Trebuie să-și aducă aminte de credința lor, să se roage, să ceară de la Dumnezeu să-i păstreze fideli. Nașii sunt chemați să fie oameni cu un crez puternic, în Dumnezeu și în oameni.
Se obișnuiește apoi ca nașii să vină cu cadouri la botez și la diferite aniversări. E un obicei cât se poate de frumos, mai ales dacă nașul devine cu timpul un apropiat al familiei și un prieten al copilului. Când vine vorba de cadouri ne gândim la tot felul de lucruri, dar cel mai frumos cadou pe care un naș îl poate face finuței sale, pe măsură ce crește, este să-i vorbească despre Dumnezeu așa cum trebuie. Dacă finuța va învăța să-și deschidă ochii spre Dumnezeu, să înțeleagă cine este Tatăl ei Ceresc și cu ce dragoste o privește mereu, acest lucru îi va schimba toată viața. Dacă în loc de ideologii atee sau de precepte formale va descoperi un orizont infinit pentru viața ei, ce poate fi mai de preț? Ce cadou mai frumos ar putea să-i ofere nașii? Și de fapt, chiar asta este misiunea lor.
Mănăstirea Sfânta Familie 