Mănăstirea Sfânta Familie

Despre teoriile care spun să nu dăm păpuși fetițelor și mașini băieților, pentru a nu le „influența cultural” identitatea de gen. Din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Aceste idei, aceste ipoteze sunt populare în Marea Britanie, în Statele Unite, ca și în Franța.

Eminenții experți dau, evident, sfaturi înțelepte. A lăsa fetele să se joace „de-a mama și de-a tata”, sau băieții, de-a soldații romani, pare să accentueze stereotipurile de gen nefaste, să compromită învățarea diversității rolurilor la care vor avea acces, ca viitori adulți. Dimpotrivă, a oferi camioane fetelor le-ar încuraja să gândească mai inginerește, iar a oferi păpuși băieților le-ar stimula grija față de ceilalți, în gânduri și în fapte.

Ce se întâmplă însă atunci când îi oferiți o păpușă unui băiat?

Sunt medic generalist. În ultimii douăzeci și cinci de ani am dat mai mult de optzeci de mii de consultații. (…) Îmi aduc aminte de un cuplu deosebit de bine informat, care a venit la mine la cabinet. Erau părinți a doi copii, un băiat și o fată. Când fata lor a împlinit trei ani i-au făcut cadou trei camioane de jucărie, splendide, exact ce-i dăduseră și băiatului lor, la aceeași aniversare. Imaginați-vă scena: fetița se bucură, strânge camioanele la piept și fuge în camera ei să se joace cu ele. Câteva minute mai târziu, mama bate la ușă și intră în cameră. Fetița îi șoptește: „Șșșșt!… Au adormit! Sunt niște camioane-bebeluș și acuma dorm!” Așezase camioanele în pătuțul ei, unul lângă altul, și le acoperise așa de bine că nu se mai vedeau decât farurile.

În acel moment cum trebuie să reacționeze mama? Să-și certe fata pentru că „nu se joacă bine”? Desigur, nu. Dar dacă fetița vrea să se joace cu bebeluși, n-ar fi mai simplu să-i dea voie să se joace cu păpuși?

Invers, alți părinți mi-au povestit că-i făcuseră cadou băiețelului lor o păpușă, îmbrăcată exact la fel ca cea pe care o dăruiseră cu ceva vreme înainte surioarei sale. Au fost surprinși să constate că fiul lor transformase cadoul în armă, folosea păpușa pe post de spadă, sau ca proiectil de aruncat prin cameră.

Acum douăzeci de ani, când părinții îmi povesteau astfel de întâmplări, zâmbeam. Mă gândeam că astfel de tentative de a masculiniza fetițele și de a feminiza băieții erau ridicole, dar inofensive. Între timp, mi-am schimbat părerea, în principal datorită observațiilor din consultația copiilor de-a lungul întregii lor perioade de creștere. Atunci când părinții își încurajează băieții să se joace mai degrabă cu păpușa decât cu camioanele, am constatat cel puțin două probleme semnificative. În primul rând, băiețelul începe să creadă că părinții săi nu înțeleg chiar nimic. Fiecare păpușă în plus pe care o primește cadou îi întărește convingerea că părinții săi sunt niște extratereștri, care nu au nici cea mai mică idee cine este el într-adevăr și ce-i place. Această convingere se poate înrădăcina ușor în adâncul inconștientului său. Neformulată, neanalizată, ea poate zădărnici mai târziu toate eforturile de a stabili o relație reală de încredere între părinți și copii. În al doilea rând, băiatul ajunge să creadă că, pentru părinții săi, ceva nu-i în regulă la el, deoarece îi place să se joace de-a războinicul, de-a cavalerul sau de-a soldatul. (trad. Dan Suciu)

De FR. DAN // Într-un liceu din capitală, la ora de dirigenție se vorbea despre plictiseală. Primul exemplu pe care l-a dat profesoara a fost cel al liturghiei de duminică. Interesant, nu? Spui „plictiseală” și te gândești la biserică… Probabil că mulți dintre dumneavoastră, cititorii fideli ai acestui blog, sunteți surprinși de această alăturare. Dar să ne gândim puțin: pentru marea majoritate a celor care NU vin la biserică, tocmai așa este. Tocmai de aceea nu vin, ca să nu se plictisească. În percepția lor e ceva ineluctabil, dacă mergi la liturghie.

Sinceri să fim, ni se mai întâmplă și nouă, celor care venim regulat la biserică. Cui dintre noi nu i se pare din când în când slujba prea lungă? Cine nu și-a lăsat măcar o dată gândurile să plece discret din adunarea liturgică, spre pășuni verzi sau alte locuri mai interesante? Așadar, de ce ne plictisim la liturghie? Să fie oare ceva cu neputință de evitat?

Un prieten căsătorit îmi vorbea odată despre ce apreciază la o liturghie, cântecele, arhitectura și multe altele, dar a terminat spunând: „De fapt, ce îmi place cel mai mult la o liturghie e atunci când pot să mă reculeg.” Afirmația e cât se poate de corectă. Sunt multe cerințe și preferințe care se pot adăuga pentru a obține „liturghia perfectă”, dar prima calitate a unei slujbe nu ține de nimic observabil pe dinafară, ci de interioritate, de ce se petrece în sufletele oamenilor. Mai precis, calitatea unei liturghii depinde de cât de mult îi ajută pe cei care participă să descopere și să trăiască legătura lor interioară cu Dumnezeu. La o liturghie la care te poți reculege nu te plictisești. Nu vei ieși de acolo cu sentimentul că ți-ai pierdut timpul.

Ca să ai parte de o astfel de experiență, în primul rând trebuie să cauți să te reculegi, adică să ai un minimum de viață interioară și să vrei să-i consacri aceste momente pe care le vei petrece la biserică. Dacă în drum spre biserică nu ai dorința să te apropii de Dumnezeu în sufletul tău, liturghia riscă să se reducă pentru tine la o obligație religioasă. Or, obligațiile în sine de obicei nu prea ne entuziasmează, atunci când nu știm care e rostul lor.

În al doilea rând, liturghia la care participi trebuie să fie în așa fel încât să ai condițiile necesare ca să te reculegi. Dacă e prea multă gălăgie, dacă lumea vorbește sau butonează pe telefoane în timpul slujbei, dacă slujba seamănă mai mult cu un concert decât cu o activitate religioasă, va fi greu să te reculegi, oricât ți-ai dori. Ar fi vorba de multe elemente, dar poate mai importantă decât toate este armonia dintre ele și locul pe care îl lasă prezenței Celui pe care nu îl poate exprima perfect nicio cântare și nicio rugăciune. În liturghie, așteptarea oamenilor revelează prezența Sa, tăcerea lor e chemată să întâlnească tăcerea lui Dumnezeu.

O liturghie nu se apreciază ca un film sau ca o ieșire cu amicii: „Mamăă, ce bine ne-am distrat!” E un domeniu diferit al vieții noastre, care ține de identitatea noastră profundă și de întărirea ei. Despre un fruct care stă toată vara atârnat pe creanga sa, unii vor spune că are o existență plictisitoare. Dar el nu face decât să se coacă încet, în ritmul lui. Devine bun. La fel se întâmplă și cu omul, în momentele și în viața lui de rugăciune.

De FR. DAN // Cartea Apocalipsei vorbește despre sfârșitul lumii și prevestește tot felul de dezastre. Cei care spun asta de cele mai multe ori nu au citit-o niciodată. Dacă parcurgem măcar 2-3 capitole vom constata că ne vorbește despre multe alte lucruri și că nu este așa de greu de înțeles pe cât se spune. Desigur, nu pricepem tot, dar înțelegem totuși multe lucruri. În continuare ne vom referi la una din întrebările principale la care răspunde cartea Apocalipsei.

Cum conduce Dumnezeu lumea? Ne gândim la Cineva Atotputernic, de la legile căruia nu se abate nimeni. Există un pasaj la începutul Apocalipsei (5,5), în care se anunță venirea Leului din seminția lui Iuda, cel care a învins. Leul, regele animalelor, iată simbolul potrivit! Ne pregătim cu un fior să vedem cum apare cel care a învins, cel care va conduce. Numai că în versetul următor, în loc de leu apare un Miel, ca și înjunghiat… Tabloul surprinde printr-un contrast extraordinar. Gândiți-vă că ați plătit un safari să vedeți leul și ghidul vă duce la o turmă de oi și vă arată un miel rănit…

Ne închipuim mereu că Dumnezeu va învinge răul prin puterea sa. Apocalipsa ne arată însă că Dumnezeu învinge răul prin vulnerabilitatea sa. Mielul este simbolul animalului vulnerabil. „Ca și înjunghiat” înseamnă că deja a fost atins de rău, ba chiar în mod radical. Și da, mielul nostru este Cristos, numai că în clipa în care am spus aceste patru cuvinte, deja ne imaginăm iarăși un Cristos puternic: Christus vincit, Christus regnat…

Apocalipsa ne spune că tăria lui Dumnezeu (leul) este tocmai slăbiciunea și vulnerabilitatea lui Cristos (mielul). În viețile noastre am vrea ca Dumnezeu să spulbere răul precum leul, iar El tace. Tăcerea sa de Miel înjunghiat nu ne vorbește decât dacă acceptăm, în toiul încercărilor noastre, prezența Sa. Dumnezeu nu este indiferent, ci vulnerabil, atent, sensibil la orice rău care ne atinge. Prezența sa, plină de întrega iubire dumnezeiască, este compasiune pentru toate suferințele noastre, iar aceasta este singura victorie pe care suntem siguri că o putem cunoaște.

Ar trebui să ne gândim mai des la această imagine biblică a Mielului: nu învingem prin puterea noastră, ci prin vulnerabilitatea noastră.

*

Am fost surprins să găsesc această idee acolo unde mă așteptam mai puțin, într-un film american din categoria celor „apocaliptice”: Ziua Z – Apocalipsa. Povestea este următoarea: un virus nou transformă oamenii în monștri violenți („zombi”, pentru cunoscători..). Aceștia transmit virusul prin mușcătura lor. Epidemia se răspândește rapid și la nivel global. Pentru a-și salva soția și cele două fetițe, un fost investigator ONU începe să caute punctul slab al virusului. În speranța că va găsi unul…

Deznodământul filmului surprinde. Ziua Z nu se termină cu o distrugere generală. Gerry, investigatorul ONU, găsește calea de a scăpa de avalanșa răului. Spre deosebire de toți eroii americani, el nu face asta prin forță (puterea proprie sau cea a armatei SUA), ci prin slăbiciunea sa, care îl face invizibil pentru virus. Virusul respectiv nu contaminează decât oamenii puternici, sănătoși. Cei foarte bolnavi nu-l interesează, sunt prea slabi pentru a fi luați în considerare. Astfel că cei care mizează pe slăbiciunea lor extremă pot trece nevăzuți printre creaturile hidoase, își pot continua existența printre hoardele de zombi… Răul există în continuare, împărțim strada cu el, dar nu ne mai atinge mortal.

Filmele despre apocalipsă sunt foarte numeroase și foarte căutate în ultima vreme (aprox. 54 milioane de spectatori pentru Ziua Z). Am putea spune că sunt un mic semn al timpurilor noastre. Lumea occidentală și-a construit securitatea, progresul și pacea cu atâtea eforturi și orgolii, pentru ca astăzi să constate angoasată echilibrul fragil a tot ce a întreprins și dezechilibrele globale de care nu știe cum va mai scăpa.

.

Autorii filmului nostru probabil că nu sunt teologi și nu s-au inspirat direct din Biblie. Inspirația lor e legată de propria lor viață, de lumea în care trăiesc, de aerul vremurilor noastre. Dar tocmai de aceea, atunci când apar corespondențe cu mesajul Apocalipsei din Biblie, ele sunt cu atât mai interesante.

Slăbiciunea umană e plină de atâtea resurse pe care noi nu le-am explorat încă. Ne temem de ea și de aceea ne baricadăm sub tot felul de platoșe, care ne dau iluzia puterii și a siguranței… până când răul sfârșește prin a ne atinge. A ne recunoaște vulnerabili înseamnă a accepta că putem fi răniți în diferite feluri, dar înseamnă și a păstra sub orice rană, oricât de profundă, o inimă care rămâne vie, iubitoare, deschisă către ceilalți.

Un film ca acesta nu vorbește explicit despre Cristos, dar transmite în felul său un mesaj despre om, nu din perspectiva puterii, ci a slăbiciunii sale. Tocmai aici omul găsește profunzimi nebănuite, de parcă ar purta în ființa sa o fărâmă de absolut, o deschidere spre Altcineva mai mare decât el.

De FR. DAN// Se întâmplă uneori să auzi la liturghie o lectură citită în așa fel încât îți rămâne întipărită în memorie și în suflet pentru mult timp. Acesta ar fi scopul unei lecturi bine făcute. Pentru a ajunge la el ar fi multe condiții (traducerea să nu fie pocită, cititorul să înțeleagă ce citește, să pronunțe bine, să-l invoce pe Duhul Sfânt, etc.), dar prima ar fi să accepți să mergi, vulnerabil, să proclami cuvântul lui Dumnezeu.

De multe ori duminica înainte de slujbă, când cer cuiva să citească prima lectură, mă trezesc cu un refuz direct (nu, nu vreau) sau indirect (mi-am uitat ochelarii, mă doare gâtul, puneți pe altcineva părinte…), sau cu un „of, da…” fără tragere de inimă. De unde atâta greutate în a proclama cuvântul lui Dumnezeu?

Cu siguranță în primul rând pentru că asta implică să apari în fața unei mulțimi de oameni. Te gândești că te vor vedea și te vor auzi toți, și mai ales că te vor judeca: „Uite cum îi tremură glasul! Uite cum e pieptănată azi! Pfff ce greșeală a făcut! Ăsta cine mai e?” etc. Cu asemenea gânduri, normal că nu-ți vine să ieși în față. Îți crește pulsul, ți se înmoaie genunchii… Cine n-a simțit niciodată că rămâne fără aer când trebuia să meargă la amvon sau când ajunsese de-abia la jumătatea lecturii?

Reacția e firească până la un punct, dar e totuși o atitudine complet centrată pe sine. Ajungi să te consideri buricul pământului, în jurul căruia ți se pare că gravitează totul. Nu te mai interesează nici liturghia, nici cuvântul lui Dumnezeu, nici preotul sau episcopul care celebrează. Ți se pare că ești actorul principal care trebuie să urce pe scena goală pentru un monolog… Or, scuze, nu este așa. Lumea are altceva mai important de făcut la liturghie decât să se uite la tine. Se întâmplă lucruri mai importante „pe scenă”, la care însă ești invitat să ajuți și tu. Pentru asta merită să te lupți cu emoțiile tale. Se spune chiar că oamenii vor fi cu atât mai puțin atenți la tine cu cât tu însuți ești mai puțin preocupat de imaginea ta.

Un al doilea motiv mai general e legat de dificultatea noastră de a trăi în comunitate. Se tot spune că omul e o ființă socială, dar în practică ne place de cele mai multe ori să nu avem treabă cu ceilalți și să controlăm tot ce ne privește. Or, în experiența vieții împreună cu alții nu controlăm mare lucru: nici reacția celorlalți (tot timpul se va găsi cineva să comenteze), nici perfecțiunea actelor noastre (ai vrea să faci bine tuturor și tot timpul deranjezi pe cineva). Și atunci apare tentația izolării, fie singur, fie într-un grup restrâns (familie, gașcă) în care toată lumea gândește la fel și se protejează de ceilalți.

În România aceasta este o traumă națională, după zeci de ani de comunism în care viața în comun însemna numai să fii furat de stat și supravegheat de vecini. În consecință azi suntem profund și încă pentru mult timp „vaccinați” împotriva dimensiunii comunitare. Cei mai mulți trăiesc pentru sine (în vreme ce câțiva mai tupeiști ocupă locul gol al responsabililor politici pentru a-și umple propriile buzunare). Lucrul ăsta se vede peste tot, inclusiv la tânărul care nu se grăbește să citească prima lectură la liturghie. Lumea asistă la slujbă iar după liturghie cei mai mulți dispar repede, fără să apuci să-i saluți. Și așa nu mai ajungem să vedem frumusețea comunității.

Ea apare atunci când ne acceptăm imperfecțiunea și limitele, căci fiecare are ceva bun de dat comunității. Aceste „daruri” ale noastre, oricât de imperfecte, puse împreună creează ceva mai mare decât putem face singuri. Dacă cel care citește e bucuros să facă asta, dacă cei care cântă sunt bucuroși să cânte, dacă preotul e bucuros să celebreze și să predice, liturghia va arăta altfel, puteți fi siguri. Va fi frumoasă chiar și cu greșeli. Iată de ce merită să ieși în fața celorlalți pentru a citi.